Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  SPECIALITĂȚI

Semiologie onirică

Viața Medicală
Dr. Alexandru TRIFAN miercuri, 30 mai 2012

Deschiderea trapei către subsolul psihicului uman a fost făcută de Carl Gustav Jung prin exerciţiul imaginaţiei active care luminează adevăratul Sine dezvăluit în procesul individuaţiei. Despre „Cartea roşie“ scrie dl dr. Alexandru I. Trifan.

 

Mesajul organelor corpului uman se exprimă prin funcţionarea lor. Una din manifestările inconştientului luat ca organ este geneza onirismului. Carl Gustav Jung a fost medicul şi psihanalistul cu intuiţia de primă importanţă în acest domeniu. Operele sale complete s-au îmbogăţit recent, prin publicarea traducerii în limba română, la Editura Trei, a monumentalului volum intitulat Cartea Roşie (Das Rote Buch / Liber Novus). Rădăcinile ei sunt înfipte în subteranul inconştientului, începând cu anul 1913, când Jung a început un experiment cu sine însuşi, devenit cunoscut sub apelativul: „confruntarea cu inconştientul“, care a durat până în 1930. Pentru a ajunge la fundamentele proceselor interioare, a elaborat tehnica de traducere a emoţiilor în imagini şi surprinderea fantasmelor apărute în subteran, metoda clasând-o ca „imaginaţie activă“. A decis să încheie experimentul în 1930 şi s-a dezinteresat de Cartea Roşie, rămasă neterminată, zăcând în sertarul biroului său zeci de ani. Pe lângă alte particularităţi, faptul că Jung nu a intenţionat explicit să tipărească scrierile conţinute în volum, păstrându-le într-un regim de intimitate şi mister, a sporit caracterul de literatură fantastic-onirică, dar cu un semn de întrebare privind traversarea repetată a graniţei dintre normă şi deviaţie.

Navigaţie cu repere onirice

     Absurdul se recomandă prin imposibilul iraţional şi ilogic. El este o mare care înconjoară insula de mentalitate inferenţială, cauzală şi cel ce se aventurează pe ea se poate întâlni cu insanitatea. Cu instrumente de navigaţie sigure testate de un Self rezilient, cel îmbarcat în aventură se poate întoarce în portul „cuminţeniei“. Acest lucru este dovedit în cursul operaţiei logice de reducere la absurd şi de atât de bogata literatură de acest tip. Navigatorul „nebun“ este cel care nu-şi dă seama că s-a rătăcit pe reciful fără puncte cardinale.
     Fantasticul este o junglă nerecunoscută prin „ochelarii“ empirismului senzorial. El este mai puţin iraţional decât irealul, adică neconform cu reperele anterioare ale experienţei imediate. Starea psihică pe care o generează conţine, conform teoriei lui Ţvetan Teodorov, o nedumerire şocantă încărcată cu întrebarea aprehensivă dacă ceea ce apare este real sau nu, dacă imaginile sunt congruente cu tiparele perceptive preexistente. În această junglă se pot zări nişte repere vizibile în lumina soarelui ce străbate până la Eu. Acestea sunt conotaţiile literaturii şi artelor plastice care se plasează în fantastic. Din punctul de vedere al conştientului cognitiv şi urmând alegaţiile lui Teodorov, momentul fantastic este o pauză cognitivă între percepţie şi validare. Aceasta din urmă este un proces care interesează fişierul mnestic, constând dintr-o comparare a experienţei stocate, a schemelor, tiparelor şi configuraţiilor înfiinţate mental. Eului, în acest interludiu maniheist cognitiv, îi este dificil sau chiar imposibil să găsească un răspuns afirmativ sau negativ privitor la existenţă. Fantasticul este, prin urmare, o „îmbolnăvire“ momentană a cunoaşterii, care se încadrează în onirism sau afectare de lungă durată a acesteia, cum apare în delir.
     Între absurd şi fantastic se află miraculosul – ceva inteligibil şi posibil, dar numai într-un anumit cod, magic şi mistic. În miraculos, cel care a rătăcit pe apele absurdului sau s-a pierdut în jungla fantasticului priveşte în sus, reperând un firmament infinit de unde vin spre el apariţii astrale, purtate de meteoriţii alcătuiţi din materia credinţei.
     Absurdul fantastic şi miraculosul stăpânesc fără greş regatul oniric. De aceea, Cartea Roşie a lui C. G. Jung ne stă la îndemână ca un „tratat de onirism“, cea mai importantă sursă de inspiraţie după lucrările lui Sigmund Freud.
     Se zice că psihiatru este numai acela capabil să ia de mână nebunul şi să-l însoţească în iadul mental al lui Hades. Dar, asemenea lui Orfeu, el găseşte energia care-i permite să se reîntoarcă la lumina zilei, adică să redevină normal. Este aceasta un fel de rezilienţă? Poate că da. Faptul că Jung păşeşte pe marginea prăpastiei alienării şi că acolo se întreabă dacă nu este cuprins de insanitate este evident în cel puţin două pasaje din Cartea Roşie. Primul se regăseşte în Nox secunda, unde îi apare scenariul oniric al unui ospiciu în care intră având în mână cartea lui Thomas de Kempis, Imitatio Christi. Unul din cei doi medici profesori de faţă îi spune că are paranoia religioasă, pentru că aude voci şi are halucinaţii. Deşi protestează că aşa ceva nu înseamnă boală, ci o metodă intuitivă, că se simte normal, ceea ce îi atrage din partea profesorului observaţia că nu dispune de înţelegerea bolii, este internat într-o secţie mare a spitalului, unde are ca vecin de pat un schizofrenic cu faţa împietrită. În noaptea următoare (Nox tertia), tema nebuniei revine. Sufletul îi vorbeşte insistent şi neliniştitor, întrebându-l dacă acceptă nebunia pe care şi-a recunoscut-o şi dacă a văzut că toate ascunzişurile sunt pline de nebunie. Sufletul îl sfătuieşte să-şi accepte nebunia şi s-o primească prietenos, să lase flacăra ei să ardă şi atunci o mare lumină va răsări înlăuntru. Nebunia nu e de dispreţuit, nici de temut… Scena onirică se muta în salonul de bolnavi, unde, după ce mărturiseşte profesorului cel mic şi gras că simte cum pământul se clatină, toate se leagănă şi se teme că şi-a pierdut minţile, poartă un dialog cu vecinul lui de pat, un nebun inveterat, care, printre divagaţiile delirului său, îl face smintit şi-i spune că locul lui este la ospiciu.
     Povestirea visului, adică redarea acestuia prin cuvinte, comportă precauţii. Una din ele se referă la contaminarea relatării prin produse ale imaginaţiei născute în momentul redării conştiente. Alta se referă la diferenţierea imaginilor apărute, într-adevăr, în timpul visului şi a celor izvorâte dintr-o sursă mnestică nerecunoscută. În sfârşit, mai este şi bagajul cultural, care poate îmbogăţi şi amplifica trăirile onirice incerte. Toate acestea sunt importante mai ales pentru faptul că visul se petrece în totalitate în inconştient. Or, prin definiţie, acesta nu dispune de cuvinte pentru a-şi semnala trăirile, ci doar de simboluri, ale căror imagini pot fi traduse verbal în multiple feluri.
     În consecinţă, descrierea unui vis înseamnă traducerea reprezentărilor inconştiente şi iraţionale, în discurs logic şi raţional, care leagă, în stare de veghe, idei şi lucruri comunicate verbal, într-o relaţie demonstrabilă faptic şi cauzal. Este destul de greu – pentru mulţi chiar imposibil – de a exprima incongruenţa „logicii onirice“. Cartea Roşie este enorma încercare a lui Jung de a o converti în comunicare inteligibilă. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la o altă operaţie, care, asemenea punerii în mişcare a mecanismului absurd, se află cuprinsă în „instrucţiunile de funcţionare“ ale mentalităţii umane. Este vorba de capacitatea acesteia de a funcţiona în regim fantastic.

Călătorie pe tărâmul Sinelui

     În Liber primus, Jung descrie conţinutul oniric al celei de-a şasea nopţi.
     „…Sufletul meu mă duce în deşert, în deşertul propriului meu Sine. Nu mă gândeam că Sinele meu e un deşert, un deşert uscat, fierbinte, colbuit şi fără apă. Călătoria duce prin nisip fierbinte, îmi croiesc drum încet, fără ţintă vizibilă, fără speranţă. Ce înfiorătoare e această pustietate! Am impresia că drumul duce atât de departe de oameni. Merg pe drumul meu, pas după pas, şi nu ştiu cât va mai dura călătoria.
     De ce Sinele meu e un deşert? Am trăit oare prea mult în afara mea, în oameni şi în lucruri? De ce mi-am evitat Sinele? Nu-mi era scump mie însumi? Dar am evitat locul sufletului meu. Am fost propriile mele idei, după ce am încetat să fiu celelalte lucruri şi ceilalţi oameni. Dar nu am fost propriul Sine, faţă în faţă cu gândurile mele. Trebuie să mă ridic şi deasupra gândurilor ca să ajung la Sinele meu. Într-acolo se îndreaptă drumul meu şi de aceea el duce la singurătate, departe de oameni şi de lucruri. Este oare singurătate să fii cu tine însuţi? Singurătatea este doar atunci când Sinele e un deşert. Să fac din deşert o grădină? Să populez o ţară pustie? Să deschid deşertului străvezia grădină fermecată? Ce anume mă duce în deşert şi ce să fac acolo? Este o iluzie că nu mai pot avea încredere în gândirea mea? Adevărată e doar viaţa şi doar viaţa mă duce în deşert, într-adevăr, nu gândirea, care ar vrea să se întoarcă iarăşi la gânduri, la oameni, la lucruri, căci deşertul o înspăimântă…“
     „…Dând sufletului meu tot ceea ce am putut să-i dau, am ajuns la locul sufletului şi am găsit că acest loc era un pustiu fierbinte, deşert şi neroditor. Nicio cultură spirituală nu e suficientă spre a face din sufletul tău o grădină. Eu îmi cultivasem spiritul, duhul acestei vremi în mine, dar nu şi duhul adâncului, care se îndreaptă spre lucrurile sufletului, spre lumea sufletului. Sufletul are lumea lui specială. Acolo nu intră decât Sinele ori cineva care a devenit în întregime propriul său Sine, care deci nu mai este nici în lucruri, nici în oameni, nici în gândurile sale. Înstrăinându-mi dorinţa de lucruri şi de oameni, mi-am înstrăinat Sinele de lucruri şi de oameni, dar tocmai astfel am căzut pradă gândurilor mele, m-am prefăcut cu totul în propriile mele gânduri.
     Şi de gândurile mele a trebuit să mă detaşez, îndepărtându-mi dorinţa de ele. Şi am observat curând că Sinele s-a transformat într-un deşert, în care ardea doar soarele nepotolitei dorinţe. Eram copleşit de sterilitatea nesfârşită a acestui deşert. Cum ar fi putut să înflorească acolo ceva, când lipsea forţa creatoare a dorinţei? Unde există forţa creatoare a dorinţei, acolo răsare sămânţa specială. Dar nu uita să aştepţi. N-ai văzut că atunci când forţa ta creatoare s-a îndreptat spre lume, au început să se mişte sub ea şi prin ea lucrurile moarte, să crească şi să prospere, iar gândurile tale să se reverse în râuri bogate? Dacă forţa ta creatoare se va îndrepta spre locul sufletului, ai să vezi cum sufletul tău va înverzi şi cum ogorul va rodi…“

Polaritatea homeostatică a caracterului

     Una dintre teoriile cele mai inventive ale psihodinamicii lui Jung este adesea a compensării trăsăturilor de caracter. Acesta este privit ca un sistem homeostatic între calităţi opuse care se deplasează între două extreme şi se compensează în înclinaţii ce se echilibrează. Astfel, dacă o calitate personală este deficitară, opusul ei creşte în greutate, acul indicator tinzând către constanta ideală. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, comportamentul unei persoane este împins spre brutalitate, un plus de compasiune se dezvoltă în Selful său; dacă urâtul este ceea ce domină existenţa unei persoane, căutarea frumosului devine o necesitate; pragmaticul este în anumite conjuncturi anulat de un altruism elevat.
     Jung a fost interesat de reprezentanţii teosofiei gnostice, Basilides şi Valentinus. El consideră că aceştia au găsit expresii potrivite pentru Sine, ca nişte alchimişti ai simbolurilor compensatorii pentru asimetria divină şi pentru tendinţele inconştientului de a genera unităţi ale totalităţii în împăcarea rupturii ce s-a ivit între conştiinţă şi inconştient. Monologul oniric al magului Philemon este o măiestrită contopire antitetică, rezultând un aliaj filosofal al contrariilor. Astfel, nimicul este acelaşi lucru cu plinul, care, în unitate, este gol. Ceva infinit nu are proprietăţi, pentru că are toate proprietăţile. Pleroma („raiul“ gnosticismului valentinian) este numele nimicului sau plinului; în ea nu este nimic şi este tot. Pentru că nu este posibil să medităm în ea, apare creatura, care permite diferenţierea proprietăţilor Pleromei. Acestea sunt perechile de contrarii: eficientul/ineficientul; plinul/golul; viul/mortul; diferitul/identicul; luminosul/întunericul; fierbintele/recele; forţa/materia; timpul/spaţiul; binele/răul; frumosul/urâtul; unul/multiplul etc. Perechile de contraste sunt proprietăţile Pleromei, dar ele nu există, pentru că se anulează. Întrucât la naştere am fost „însămânţaţi“ (sub forma Sinelui) cu o particulă din lumina Pleromei, avem toate aceste proprietăţi în noi. Cum fundamentul naturii noastre este diferenţierea, avem proprietăţile în numele şi sub sensul diferenţierii. În noi, ele sunt diferite şi separate unele de altele, de aceea nu se anulează, ci sunt eficiente. Suntem, într-un fel, victimele perechilor de contrarii. În noi, Pleroma este dezbinată. Dar proprietăţile ţin de Pleroma, de aceea noi putem şi trebuie să le posedăm sau să le trăim doar în numele şi sub semnul diferenţierii. Suntem destinaţi să ne diferenţiem de proprietăţi, care în Pleroma se anulează, în noi nu. Reuşita acestei diferenţieri înseamnă eliberare. Dacă se comentează acest pasaj, se poate deduce că Jung consideră Sinele a fi o instanţă homeostatică ce stabilizează perechile de contrarii, legându-le împreună, pentru ca din suma lor să rezulte constanta K. Astfel, travaliul psihanalitic construieşte dintr-un nimic pleromatic o lume de calităţi indistincte, care devin identificabile prin individuaţie şi imaginaţie activă, în cursul procesului de diferenţiere. Teoria are dimensiunile intuiţiei geniale, dacă luăm în consideraţie nimicul aflat în creier la naştere şi treptata dar continua diferenţiere ulterioară a circuitelor reverberante neuronale.
     În 1921, a apărut conceptul psihologic de Sine. Jung îl definea astfel: „În măsura în care Eul nu este decât centrul câmpului conştiinţei mele, el nu este identic cu totalitatea psihicului meu, ci doar un complex printre altele. Deosebesc, de aceea, între Eu şi Sine, în măsura în care Eul nu este decât subiectul conştiinţei mele, iar Sinele subiectului întregului psihic, deci şi al celui inconştient. În acest sens, Sinele ar fi o mărime ideală, care conţine Eul. Sinele apare în fantasma inconştientă ca personalitate supraordonată sau ideală“… Credem că, pentru claritate lingvistică, putem înţelege Sinele ca fiind spiritul diferit de suflet, deoarece primul poate să fie reprezentat mandalic. Sufletul conţine emoţii şi tendinţe viscerale, în timp ce spiritul i se supraordonează.
     C. G. Jung a descris Sinele ca o entitate capabilă de inflaţie şi deflaţie. Comportarea sa poate fi asemuită cu aceea a unei mări ale cărei ţărmuri sunt scăldate de flux şi reflux. Inflaţia, invazia, fluxul Sinelui acoperă părţi din Eu, Supraeu şi Instinct, care se regăsesc pe fundul apelor minţii sub forma arhetipurilor. Astfel, inflaţia Sinelui asupra Eului creează arhetipul Eroului sau al Preotului, asupra Supraeului – pe cel al Bătrânului sau Profetului, iar asupra Instinctului – pe cel al Animei. Refluxul sau deflaţia aduce la lumină fie arhetipul Pragmaticului, fie pe acela al unei instanţe tolerante şi etice, Judecătorul, fie, în sfârşit, pe acela al donjuanului. În accepţiunea lui Jung, individuaţia este operaţia care deschide „abdomenul“ inconştientului. Conţinutul acestuia nu se lasă privit direct, ci prin observaţia semiologiei onirice, pe care o reprezintă simbolic. Inconştientul dezvăluit în cursul individuaţiei prin analiza onirică reprezintă suma unicităţii fenomenologice individuale a persoanei, deşi conţine şi „subsolul“ Sinelui, adică arhetipurile mitice ale inconştientului colectiv.

Destigmatizarea anormalului

     În Cartea Roşie, Carl Gustav Jung face plauzibilă o destigmatizare a deviaţiei psihice, dezînvestind aspec­tele intoleranţei sigmati­zante. Aceasta are rădăcini arhetipice adânci, care se înfig în credinţa posedării de către o fiinţă demonică. Nebunul fiind posedat de diavol, trebuia îndepărtat, exorcizat sau, oricum, ocolit. Dar nu numai alienarea generează intoleranţă, ci oricine este „altfel“. De ce? Pentru că, în conformitate cu teoria minţii, fundamentul operaţional al psihicului nostru se bazează pe postulatul după care trăirile celorlalţi sunt identice cu ale noastre; introspecţia este instrumentul prin care deducem, uitându-ne înlăuntrul nostru, ce este în mintea celorlalţi. Însă, dacă celălalt este diferit, extrapolarea nu poate avea loc şi se ridică o barieră cognitivă reală. Dar acest fapt ne sperie, deoarece ne dăm seama că cel diferit este imprevizibil, deci nu-i putem anticipa reacţiile interactive. Teama, aşa cum au arătat eseişti ca Jacques Delumeau, stătea la baza intoleranţei, care antrenează o disfuncţie cognitivă.
     Un subterfugiu al stigmatizării schizofreniei, utilizat în scris şi vorbe, este acela al batjocurii. Dar se ştie din psihanaliză că ironia este unul din mecanismele de apărare ale Eului împotriva anxietăţii. De altfel, Jung o descalifică printr-un procedeu de reducere la absurd: „Ce-ar fi batjocura, dacă n-ar fi adevărată batjocură? Ce-ar fi îndoiala, dacă n-ar fi adevărată îndoială? Ce-ar fi opoziţia, dacă n-ar fi adevărată opoziţie?“ (Nox quarta).
     În Nox tertia, Jung afirmă: „Nebunia nu este nici de dispreţuit, nici de temut, ci trebuie să-i dai viaţă“. În scenariul oniric pe care-l redă, graniţa dintre alienarea şi normalitatea personajului său nu este clară, sugestiile oscilând de-o parte şi de alta. Mai mult, medicii care oficiază în ospiciul său oniric înclină spre a-l considera delirant, dat fiind că trăieşte din plin în imaginaţia sa.

Spiritul profunzimilor

     Ideile pot fi frumoase prin eleganţa utilizării, în demonstrarea lor, a unor argumente convingătoare, prin nobleţea sentimentelor pe care le vehiculează, dar şi prin strălucirea straielor simbolice în care se înveşmântează. Acesta este cazul comorii tărâmului inconştient al spiritului pe care-l dezvăluie Jung în publicarea postumă a jurnalului său oniric. Liber novus este un efort ca, prin încordarea imaginaţiei active, pe care noi o numim capacitate de fantasmare, să descâlcească firele întreţesute ale componentelor personalităţii. C. G. Jung are convingerea că a ieşit victorios din lupta de recâştigare a sufletului şi de vindecare a bolii contemporane: alienarea sa. Preţul izbânzii este individuaţia, despre care el susţine că este forma universală a constituţiei psihice universale. Nu este greu să recunoaştem aici tezele gnostice ale descoperirii prin cunoaştere a luminii interioare. Jung îşi regăseşte sufletul şi porneşte apoi într-o călătorie onirică, călăuzit de spiritul profunzimilor, care părăseşte spiritul vremii, stăpânit de utilitate şi valoare. În periplul său virtual, se întâlneşte în diferite locuri cu diverse personaje miraculoase, ca Ilie şi Salomeea ori Anahoretul, sau mitice, ca Ammonius ori Izdrubar sau Cabirii, şi intră în con­versaţie cu acestea. Dia­logul mai include: sufletul şi duhul adâncului, fiinţe supra­naturale antropozo­omor­fice, ca şarpele, demon al sexualităţii, Abraxas, zeul broaştelor sau corbul mesager al destinului tragic, toate tratate prosopopeic. Absurdul oniric este realizat prin anularea spa­ţiului şi timpului, adică întâmplări separate de ani se petrec fără întrerupere, iar locurile de desfăşurare se schimbă unele după altele în situri distanţate.
     O altă amprentă a absurdului oniric este transformarea fiinţelor unele în altele, ca de exemplu preschimbarea şarpelui în pasăre. Aspectele fantastice rezultă din decoruri stranii născute dintr-o rostogolire de scenarii ireale. Ni se înfăţişează un caleidoscop de imagini dis­parate, care redau colaje combinatorii de prundiş al inconştientului. Jung crede că semnificaţia acestor fantasme lipseşte în era raţională actuală şi că ele pornesc din imaginaţia mitopoetică, atât de im­presionist expusă de autor în discursul său şi în icono­grafia simbolică ilustrativă originală. Individuaţiei i se încredinţează sarcina de a stabili un dialog cu figurile din fantasmele inconştientului colectiv şi integrarea lor în claritatea Sinelui, recuperând valoarea unei imaginaţii abisale, pierdute în era modernă, şi reconciliind spiritul vremii cu cel al profunzimilor.
 

Etichete: Psihologie

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC