Foștii colegi l-au privit ciudat, însă el are un plan clar: vrea să devină medic de familie acolo unde e mai mare nevoie, într-o comunitate rurală. În 2017, dr. Rareș Dinu a reușit, fără nicio intenţie, să doboare un record: a fost primul bărbat din istoria Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București care s-a înscris la Facultatea de Moașe și Asistenţă Medicală, cu specializarea Moașe.

De loc din Brăila, tânărul medic rezident și-a propus, din start, să devină medic de familie și să profeseze la ţară, acolo unde acoperirea în servicii de sănătate este deficitară. „Părerea mea e că un medic de familie care își face treaba poate să ţină pacienţii departe de spital. Îi poate ajuta prin educaţie, prescriindu-le medicaţia corectă, gestionând bine lucrurile pe plan local”, spune el.

Dr. Dinu a fost „minoritar” printre colegele de la a doua facultate, însă nu a simţit nicio clipă că e respins sau privit ca o curiozitate. L-au acceptat din prima și femeile gravide la nașterea cărora a asistat: „Cred că a contat și faptul că toată lumea mă prezenta ca fiind medic”.

Dr. Rareș Dinu consideră că medicina ar trebuie să se bazeze în primul rând pe prevenţie: „În acest sens este utilă profesia de moașă, mai ales la ţară, unde educaţia lasă de dorit. O persoană cu experienţă poate să ajute foarte mulţi oameni, inclusiv emoţional, și poate să pună bazele, prin educaţia familiei și a tinerelor mame, unui trai sănătos pentru viitoarele generaţii”.

„Om sănătos, om fericit”

Tânărul rezident crede cu putere în vocaţia medicului de a schimba mentalităţi și de a aduce bunăstare. „Dintotdeauna am iubit oamenii și am dorit să le fie bine. Consider că un om sănătos este un om fericit. Și, când suntem înconjuraţi de oameni fericiţi, suntem și noi fericiţi.” La ora actuală, Rareș Dinu are un post la Mizil, la Serviciul Ambulanţă, iar în toamnă va absolvi cursurile de moașe.

„Pregătirea mea va fi Medicina de Familie, o să mai am niște luni de pregătire pe partea de Urgenţe. Voi continua să lucrez la Ambulanţă câţiva ani, dar tot la Medicina de Familie voi ajunge la un moment dat. Că voi profesa în jurul Mizilului – a cărui atmosferă îmi amintește de Brăila – sau în altă parte, rămâne de văzut. Fiindcă, oricâte avantaje ar avea Bucureștiul, nu-mi doresc să îmbătrânesc aici.”

La Moașe, am intrat mult mai mult în contact cu gravidele și cu nașterea decât aș fi făcut-o altfel. Când eram la Medicină, pe toată perioada stagiului meu de ginecologie, eu și colegii mei nu am văzut decât o singură naștere.

Este hotărât să găsească locul în care să simtă că se integrează cel mai bine ca profesionist și în care să poată deservi cât mai mulţi pacienţi. „Dacă aș avea de ales între o comună mică și una mai dens populată, evident că aș opta pentru cea din urmă. Asta e ideea, într-un final, să ajuţi cât mai mulţi oameni”, punctează el.

O experienţă necesară

A devenit și mamoș tocmai pentru a putea sprijini tinerele mame din mediul rural. „Am considerat că experienţa asta mi-ar fi utilă pentru a supraveghea sarcinile, pentru a educa mămicile despre igiena în timpul sarcinii, pentru a le direcţiona, când e nevoie, să vadă un specialist. Nu am pretenţia că aș putea înlocui, la ţară, un specialist în ginecologie. Totuși, e mai bine ca femeia însărcinată să aibă o minimă supraveghere decât deloc.”

O moașă poate să ofere sfaturi în materie de alăptare, sugestii de diversificare. „Vorbesc aici nu neapărat de mine, că eu pot să fac asta și ca medic de familie, dar ideea e că moașa, într-un sat, într-o comună, poate să ajute foarte multe persoane. Iar un copil născut natural, alăptat, crescut corect ajunge un adult sănătos”, consideră dr. Dinu. „Poate că am idealizat un pic situaţia, fiindcă pregătirea nu a fost chiar pe măsura speranţelor mele, dar, cu siguranţă, nu am făcut cursurile degeaba”, continuă el.

O oarecare dezamăgire persistă: „Ideea iniţială a fost să aflu ce înseamnă o sarcină fiziologică, o naștere fiziologică. Din păcate, Facultatea de Moașe a fost un soi de mini-Medicină, am învăţat foarte multă patologie, dar nu acesta e domeniul moașei. Ea nu trebuie să știe ce e patologic, doar ce e fiziologic și, la orice abatere, să trimită femeia însărcinată la un medic specialist”. Nici partea practică nu a fost exact ceea ce-și imagina. A învăţat mai mult din maternităţile de provincie decât din cele de la București.

„Bine, dar ești deja doctor!”

Îl întreb pe tânărul medic dacă, înscriindu-se la o nouă facultate, nu i-a fost greu să o ia de la capăt cu învăţătura. „Pe mine nu m-a deranjat să învăţ, oricum multe lucruri le știam deja”, spune el. „Însă cel mai greu mi-a fost să văd atitudinea colegilor mei medici. Toţi îmi spuneau: «Bine, dar ești deja doctor, la ce-ţi trebuie să te duci la Moașe?», facultatea asta fiind percepută, cumva, ca aflându-se sub nivelul Medicinei. Ca și cum, dacă ești moașă, ești automat subordonată medicului.”

„Nu am pretenţia să știu exact cum e în străinătate, dar înţeleg că în Vest moașa și medicul sunt complementari, colaborează. Cât timp sarcina e fiziologică, dacă tânăra mamă vrea să nască asistată de moașă, asistată de moașă, poate să o facă liniștită. Medicul specialist intervine, firesc, doar dacă apare o patologie.”

Gesturi tabu

Rareș Dinu a asistat la peste 100 de nașteri. „Se putea mai mult”, consideră el. Majoritatea au fost în maternităţile din ţară, fiindcă în București predomină cezarienele. L-au impresionat câteva cazuri: „Îmi amintesc o situaţie deosebită, la Buzău, când moașa i-a dat unei femei nou- născutul, să-l ţină pe piept – lucru care nu se prea obișnuiește la noi, din păcate. Și mămica a început să plângă de fericire. Eram cu o colegă, a început și ea să plângă, am început și eu... A fost un moment special. Toate mamele se bucură să-și vadă copilul, însă aici a fost atâta emoţie”.

Consider că abordarea mea e un fel de egoism inteligent: vreau să fiu fericit, dar ca să fiu așa, trebuie să fie fericiţi și ceilalţi din jurul meu.

Momente ca acesta îl impresionează de fiecare dată: când dificultăţile, teama și oboseala dispar ca prin farmec, când rămâne doar bucuria. „Eu dintotdeauna am fost înclinat către naștere, fiindcă e ceva magic”,
mărturisește el. Au fost însă și episoade care i-au lăsat un gust amar.

„Era una dintre primele nașteri la care asistam: femeia, în travaliu, a întins mâna, ceea ce mi se pare un gest fundamental uman. E firesc să vrei să ţii pe cineva de mână când te doare, să simţi că e cineva alături. Și atunci am luat-o pe acea doamnă de mână. Moment în care aerul parcă a îngheţat în încăpere. Ca și cum aș fi făcut ceva tabu. Mi s-a spus imediat: «Domnul doctor, daţi-i drumul, să-și pună mâinile sub cap». Nu e niciun avantaj al mâinilor sub cap, dimpotrivă, femeile sunt încurajate să și le ţină pe lângă corp, ca să se poată prinde de masă în caz că trebuie să împingă. Deci, mâinile sub cap nu ajută cu nimic, dar indicaţia era pur și simplu pentru a preveni această expresie umană, de a crea un contact cu cineva într-un moment de dificultate.”

Întâmplarea a avut loc într-o maternitate din București: „Am văzut însă și în alte maternităţi dezumanizarea acestui act, parcă uităm că e vorba de o fiinţă umană care dă viaţă. Și mai e și faptul că viitoarele mame sunt tratate ca niște pacienţi, chiar dacă sunt persoane perfect sănătoase”.

Cu circuit închis

În calitate de „student la Moașe” și de viitor absolvent, dr. Dinu a învăţat să iubească meseria, să-i înţeleagă rostul, și mai știe că profesia e în pericol. „Eu sunt acum în anul IV și înţeleg că nu mai vine nicio generaţie după noi. În ultimii ani, nu s-a mai format grupă de studenţi, fiindcă nu s-a mai strâns numărul minim de candidaţi.”

Care e explicaţia? „Profesia de moașă e cu circuit închis, în sensul că trebuie să iasă la pensie una ca să îi ia locul o alta, pe post. La noi, moașele nu sunt liber profesioniste, nu pot să facă nașteri acasă decât cu supervizarea unui medic, deși, în Europa, lucrurile stau cu totul altfel”, arată Rareș Dinu.

Are o prietenă în Franţa care a născut doar cu moașa, iar aceasta a învăţat-o și cum să schimbe scutecele, cum să ţină copilul, cum să-l pună la sân. „La ora actuală, familiile de la noi nu mai au părinţii și bunicii aproape, ca să le spună cum se procedează cu un nou-născut, iar profesioniștii din sănătate nu au întotdeauna timpul necesar sau răbdarea ca să le arate tinerelor mame noţiunile de bază. Aici ar fi putut interveni, competent, moașa.”

În comunităţile restrânse, moașele au existat dintotdeauna. „Am cunoscut, în Brăila, medici ginecologi mai în vârstă care au fost aduși pe lume de moașă. La ora actuală, moașele trebuie să aibă facultate sau o postliceală, iar comunitatea nu poate trimite un om din sat la studii de acest fel. Ar fi util un program naţional care să încurajeze moașele să meargă la ţară.”

Melania Tudose: „Vorbim de extincţia meseriei”

Dacă în România profesia de moașă este, în proporţie covârșitoare, apanajul femeilor, în străinătate lucrurile sunt mai echilibrate, spune Melania Tudose, președintele Asociaţiei Moașelor Independente (AMI) și vicepreședinte al European Midwives Association.

În Franţa și în Anglia mamoșii sunt numeroși – deși termenii „sage-femme” și „midwife” nu au echivalent masculin, ca la noi – și deţin funcţii în cadrul asociaţiilor naţionale sau europene. Unii predau la instituţiile de învăţământ superior de profil sau fac parte din consiliul director.

De 40 de ani, de când lucrează în domeniu, președinta AMI își amintește doar de trei cazuri de persoane de sex masculin care au avut tentative curajoase de a se iniţia în meserie, dar care au renunţat la un moment dat: „A fost un bărbat care a terminat facultatea la Galaţi, dar nu profesează, a mai fost o încercare la Cluj, însă persoana respectivă s-a mutat la Asistenţi în anul II sau III... Inclusiv eu am avut un coleg de facultate, care a stat însă doar un semestru”.

Însă asta nu e nici pe departe problema cea mai gravă în România, ţine să sublinieze Melania Tudose, ci faptul că se vorbește tot mai mult de extincţia profesiei. Cauzele sunt diverse – de la absenţa autonomiei moașei la faptul că nu-și poate desfășura activitatea acolo unde e nevoie de serviciile ei, de la programele de formare la posturile după absolvire. Un lanţ al slăbiciunilor, conchide amar președintele AMI.

„Practic, ora exactă se dă de la București, dar nimeni nu înţelege că provincia are o altfel de oră – acolo sunt mai puţini doctori, asistenţa medicală nu e la fel ca într-un centru universitar. Dacă în urban femeile gravide fac o mie de ecografii și de controale, la cele din rural nu ajunge nimeni. În 2016, s-a constatat că din 180.000 de tinere mame, circa 40.000 nu avuseseră niciodată un contact cu un cadru medical sau cu o persoană specializată, care să le vorbească despre sarcină, înainte de-a ajunge în sala de nașteri”, spune Melania Tudose. „Or, în rural, moașa și-ar fi găsit locul extraordinar de bine.”

Citiți și: Infertilitatea, diagnosticul care poate fi învins