Nu cred că e datoria celor care lucrează în spital să știe unde e nevoie de asistenţă în afara spitalului. Dar în momentul în care recunosc nevoia, cred că nu ar trebui să pregete să își ofere ajutorul necondiţionat, exceptând cazul în care ajutorul este respins ferm și irevocabil. Scriu acum aici, în locuinţa mea de vară. Dacă aș vedea pe cineva în travaliu pe stradă, în afara faptului că sun la salvare, aș chema-o în curte, casă… Cred că așa se făcea pe vremuri, când nu existau spitale, când nu era cineva pe care să dea vina toată lumea.

Spitalul din Urziceni este unul nou, construit de la zero după 1989. Aproape niciodată menţionat când se face numărătoarea pe degete a spitalelor nou construite din ţară.
Nu s-au prea făcut spitale noi. E o problemă. Și alea care sunt, sunt prost finanţate (în majoritate), și asta e o problemă. Însă nu se văd deloc programe coerente pentru a impune niște valori sănătoase lucrătorilor din sănătate. Și mecanisme de urmărire, control și, mai ales, corectare. 

Lucrurile sunt lăsate în voia sorţii. Unde e, e; unde nu, nu. Personalul se simte mai dator pilelor care i-au facilitat angajarea decât comunităţii pe care o deservește. Ne ascundem în spatele hârtiilor. „Spital aflat în curs de acreditare” sau „Unitate aflată în supravegherea...”. Intră pe riscul tău. Noi supraveghem de la distanţă. Orice facem, hai să ne  (pre)facem. Sau mai bine nu intra. Naște pe trotuar. Chiar nu ne prea pasă.