La un training de comunicare organizat pentru medici și asistenţi am avut privilegiul să discut cu un grup de asistente dintr-o secţie de oncopediatrie din provincie care, în plus, ofereau și asistenţă la domiciliu copiilor externaţi.
Am observat, pe durata programului, o încărcătură emoţională venind dinspre masa lor. O doamnă a povestit despre un copil aflat în tratament care a venit la spital să își facă ziua de naștere și a vrut ca întreg personalul să asiste la micul lui moment festiv. O lună și jumătate mai târziu aveau să îl piardă. Altcineva a povestit despre un copil care a refuzat să mănânce și să își ia tratamentul oferit de părinţi până când nu a venit asistenta la el acasă și i-a vorbit. Altă poveste era despre fratele unui copil bolnav care s-a confesat asistentei că și-ar dori să fie și el bolnav de cancer ca să primească atenţie precum fratele lui.
Ceea ce m-a impresionat și, cumva, m-a luat pe nepregătite era faptul că niciuna dintre asistente nu părea să se bucure pentru reușitele pe care le-au avut. Succesele păreau puse complet în umbră, fără să ia în calcul că, cel mai probabil, salvarea unora dintre copii nu era un lucru chiar pământean.
Atunci mi-am dat seama că aceste doamne, demne de tot respectul, își vedeau rolul poate dintr-un unghi nu tocmai fericit. Atunci când obiectivul este salvarea, rezultă două posibilităţi: cea fericită, atunci când copilul se vindecă, și cea nefericită, atunci când eforturile de salvare sunt zadarnice. Cea nefericită este dătătoare de multă insatisfacţie.
Însă eforturile pot să nu fie niciodată zadarnice. A oferi fericire chiar și pentru ultima zi de naștere din viaţa unui copil poate însemna foarte mult pentru acel copil, care în mod sigur vede lumea altfel decât noi.
A ajuta un copil greu încercat și a-i fi o sursă de încredere nu este la îndemâna oricui. Iar fratele care își dorea atenţie avea și el dreptatea lui. Personalul medical are capacitatea de a anticipa modul în care familiile pot reacţiona în astfel de situaţii, pentru că a mai văzut multe astfel de cazuri și pentru că există descrieri, studii și strategii de comunicare consacrate în oncopediatrie. Și chiar dacă nu putem fi sută la sută utili în a salva toţi copiii, putem fi utili în a preveni alte drame colaterale.
Cum ar fi dacă echipa de îngrijire și-ar vedea rolul dincolo de testare, diagnostic și administrarea tratamentului? Undeva către a ajuta familiile acestor copii să treacă cu bine și demnitate prin provocarea cancerului, indiferent de deznodământ. I-ar putea învăţa pe părinţi, prieteni, rude cum să îl ajute pe suferind, cum să se poarte cu el astfel încât toţi cei din jur să se simtă utili și cât se poate de bine în contextul dat. Să poată trăi în continuare cât mai împăcaţi atunci când destinul s-a dovedit potrivnic.
Cred că bucuria de a fi putut ajuta ar fi sensibil mai mare, personalul ar fi poate mai puţin copleșit de eșecul terapeutic și de implicaţiile emoţionale ale acestuia. Iar posibilităţile de a face cele de mai sus sunt incomparabil mai multe, mai creative și mai dătătoare de scop, de semnificaţie decât complexa administrare a tratamentului.