Căutarea adevărului e marcată de lumini și umbre. Am simțit adeseori că particip la un manej, la un circ, și oricâtă dorință de conversație rațională am avut, în vâjul isteric n-am găsit loc sau urechi pentru ea. Odată ce „corupția care ucide” n-a mai urnit sentimente, odată ce „noi vrem spitale, nu catedrale” a picat din panteonul lozincilor, lupta în Sănătate a devenit corp-la corp și filmare la filmare. Stau mărturie, aici, decupaje și înregistrări din perioada recentă (vezi cazul Beuran) care pun imagine pe-un sunet dizarmonic de fond, cu care dimpreună formează un film malign al Sănătății.

La astfel de cazuri punctuale se revendică statisticile în „gros-plan” și legătura de cauzalitate e gata făcută, după care, ca în Alice în Țara Minunilor, un cap splendid pică. După picarea capului splendid, altul îi va locul. Interesant este nu neapărat ceea ce vezi, ci lipsa vreunui deznodământ. Mai exact, ceea ce nu vezi. Astfel de fapte de inchiziție sanitară ai putea presupune că ne purifică de rele și urcăm o treaptă spre Rai. Atâta că nema scară, kakaia Rai. Doar sfinți, apostoli și prințișori cu grade diverse și pedigriu cu apret, numai buni să se ocupe ei, de acum înainte, de-o verigă oarecare din coloana vertebrală a Bestiei.

Sunt un pic dezamăgit de mine, ceea ce cred că-mi face bine amăgirilor. În cele din urmă, rostul unui scrib în Sănătate e să consemneze formele și conținutul întâmplărilor și să rămână loial bunului-simț.

Cred, poate idealist și naiv, că bunul-simț ne va scoate la liman. Și acolo unde prosperă nesimțirea, fie ea la capătul dezvăluirilor, dar și al dezvăluitorilor, trebuie egalmente sancționată. Cu bun-simț. Nu de alta, dar îți ia o viață să construiești și doar câteva minute să distrugi. Această inegalitate mă bântuie, când îmi dau seama că, ani în urmă, scriam că vreau să văd medicina în care eu am crescut „în ruină”. Acum, că e, îmi dau seama cât de scurt am fost, atunci, la minte și în verb.