Nu e prima oară în cariera mea de psihiatru când, până la urmă, o producție TV sau de cinema stârnește controverse. 

Mi-am propus să profit doar marginal de „Adolescence” și să pun în discuție valența educațională a filmului. Dacă închizi ochii și omiți intriga, aspectul infracțional, thrillerul psihologic, te uiți la o fractură în verticala autorității, la anomie digitală. La cum, sălbăticiți de aplicații de așa-zisă „socializare”, copiii ajung să-și reinventeze un limbaj, o iterație a „Stăpânului muștelor”, o lume abundentă în cruzime, în fascinația oglinzilor și zemuind a sex și devianță. 

Apare un psiholog care face o evaluare forensică. Ce nu vedem, însă? Rolul psihiatrului. Lipsește cu desăvârșire. Deși psihiatrii sunt cei care ajung să facă răbojul, sursa statisticilor atât în domeniul infracțional, cât și în cel medical. 

Statisticile transversale spun că homicidul în copilărie și adolescență rămâne un eveniment rarisim, ca și suicidul. Statisticile longitudinale, însă, indică o oscilație, o progresie. Iar dacă intri în profunzimea factorilor asociați, cel puțin de vreo 10-20 de ani încoace, „vinovații” de serviciu sunt surprinzător de omogeni, îndeosebi în puzderia de culturi și societăți la nivel global. Iar asta este, pari-passu, un eșec în medicina preventivă. În „psihoprofilaxie”. În intervenția medicală precoce. 

Medicina mediului digital rămâne o zonă unde ne fâstâcim, unde ne căutăm limba, vocabularul. Unde prelungim doar falange prin analogie sau contiguitate, fără să fi emis – cu bază solidă de dovezi – recomandări despre „sănătate” și „boală” asociate acestui univers. 

Ce e și mai grav, pe undeva, e că însuși personalul medical e vulnerabil surselor secundare de educație, drept urmare, și printre doctori vor fi unii care se uită la „Adolescence” și-și vor forma o părere empirică, cel mai probabil strâmbă, despre „ce se petrece cu această generație” sau „copiii drogați digital”. 

Ai zice că doctorii sunt mai echipați/informați decât omul de rând în ce privește sănătatea mintală pe anumite etaje de vârstă. Experiența mea este că nu, și nu doar profesional, ci și epidemiologic. Doctorii sunt poate cu atât mai vulnerabili cu cât își închipuie că pregătirea lor profesională îi „înalță” în vreun fel, raportat la alte profesii. Dar acesta e cel mult un „bias de confirmare”. 

Nimeni nu știe să răspundă însă la întrebarea dacă „puteam face mai mult”. Este întrebarea periculoasă, care mă frustrează pe undeva. Undeva, cândva, un copil tot o să comită homicid, indiferent cât ne întărim capacitatea. Și tot va fi un subiect de maximă controversă. 

Pe undeva, tocmai partea asta poate isca o „cameră ecou” pe subiect, faptul că impactul e profund emoțional, și reflectă neputință. Or, mesajul medical e că nu suntem neputincioși. Când spui că „putem mai mult” nu e totuna cu a spune că „nu putem nimic”. Dar în astfel de momente devine musai să revizuim capacitatea noastră de scrutin, de introspecție și să sancționăm autoindulgența. 

Vin vremurile peste noi. Digitalul e aici și nu pleacă nicăieri. Deocamdată, interferența medicină - digital e încă într-o „lună de miere” în care credem că putem „stăpâni” bestia. Dar ca orice bestie, e bine să aprofundăm influența asupra creierului, asupra omului, asupra culturii și vremurilor. Iar manualele de medicină de mâine ar merita să conțină capitole dedicate ontologiei, dezvoltării și armonizării omului la hibridul social. 

Pentru că nu mai suntem în „antropocenul simplu”. Suntem în plină expansiune virtuală, la doi pași de AGI, adică inteligență artificială generală sau puternică. Și ne va izbi îngrozitor.