Erau doar câţiva ani de la Revoluţie. Eram cooptat în organizarea lansării oficiale a ESU (English Speaking Union) România. Piesa „de rezistenţă” era un spectacol la Teatrul Naţional București, pe un desfășurător atent structurat încât, pe bună dreptate, limba bătrânului Will să fie corect, fluent și muzical reprezentată.

Erau ani cu adevărat nebuni cei de după Revoluţie, în care parcă se schimbaseră polii magnetici, iar răsăritul Soarelui coincidea magic cu Apusul. Astăzi aproape nu există copil în România care să nu ia contact cu limba engleză. Nu există, pe lângă apă și sanitaţie, comoară sau cadou mai de preţ decât abilitatea persoanei de-a comunica într-o lume mai largă decât micul ţarc.

Dar pe atunci, prin acele locuri, ieșiţi dintr-un monstruos gulag gri, ne hrăneam cu heroina speranţei fără să știm, de fapt, încotro o vom lua. Ne dăruiam fără nicio ezitare. Pentru că priveam toate lucrurile ca pe un joc. Și ce joc a mai fost!

Târziu – practic, mai erau mai puţin de 30 de minute până să înceapă spectacolul la TNB –, ne-am trezit că n-aveam orchestrate luminile de scenă. Cineva și-a dat seama și am intrat în panică. Am fost trimis sus, la cabina sunetistului care manipula atât microfoane, cât și luminarii. Lângă mine, un personaj etern, supravieţuitorul grotelor urbane.

Complet dezinteresat de ce se întâmpla acolo, mi-a arătat comutatoarele pentru lumina principală și apoi periferalele, roșii, verzi, albastre. „Nu le manevraţi dumneavoastră?”, l-am întrebat surprins. „Păi ce, e spectacolul meu? Dumneata știi ce se întâmplă pe scenă.”

Inima îmi bătea cu frecvenţa unei mitraliere în mâini nepotrivite. Și așa am intrat într-un spaţiu al minţii în care, de fapt, n-aveam de ales. Pentru că sunt unele lucruri în viaţă pentru care – ai fost, n-ai fost pregătit –, trebuie să le faci.

Dincolo de ce se petrece pe scenă, oricare ar fi ea, luminile contează. Ai să arăţi frumosul, urâtul, binele și răul? Ai să pictezi în culori calde o parte a realităţii, în rece cealaltă? La cu totul alt nivel, aceleași întrebări rămân și 25 de ani mai târziu.

Doar că astăzi sunt medic, persoană publică și editorialist. Și-mi pare, uneori, că sunt tot acolo, în cabina de sunet a teatrului – uneori absurd, alteori fermecător – pe care-l consumăm. Intenţia nu mi-a fost niciodată să pun o lumină bună. Intenţia mea rămâne de fiecare dată să pun lumina potrivită. Iar dacă am reușit asta, și chiar dacă n-am reușit, mi-am dat toată osteneala.

Astfel că vă mulţumesc vouă, celor care citiţi. N-ar exista niciun cuvânt memorabil fără oamenii care să-l ţină minte.
La mulţi ani și Sărbători fericite!

Citiți și: Cele bune, cele rele, cele urâte