Într-una din ale sale Note despre poetică și morală (Editura Aiora, 2017), marele poet grec Konstantinos Kavafis remarca, fără modestie, că nu are nicio îndoială că ar fi putut fi un mare medic. Sau un mare inginer, avocat, orice fel de mare profesionist. Dacă nu ar fi fost scriitor. Desigur, Kavafis nu va fi fost niciodată medic, nici mare, nici mic, pentru că asta ar fi însemnat să renunţe la scris, un sacrificiu intolerabil. Mai mult, ne zice el, dacă ar fi renunţat la scris, foarte probabil că ar fi pierdut exact acel ingredient special care ar fi făcut să fie un medic (sau inginer, avocat) mare și ar fi devenit un profesionist mediocru, printre atâţia alţii.

Dincolo de aroganţa – pe deplin justificată – a lui Kavafis, textul său scurt mi-a dat mult de gândit, pentru că e în el un adevăr profund. Să luăm, bunăoară, profesia mea, cea de psihiatru: deseori m-am gândit că găsim mai multă înţelegere a minţii omenești într-un roman bun decât în toate tratatele de psihologie și psihiatrie reunite. Bineînţeles, nu mă refer la cantitatea informaţiei, ci la profunzimea ei și la precizie: ce ne chinuim noi să lămurim în capitole de speculaţii fiziopatologice ne relevă un rând din Dostoievski. Și ceea ce nu putem exprima în niciun tratat, deși e materia primă a psihopatologiei, și anume experienţa subiectivă, generatoare de empatie, a trăirilor omenești, un poem sau un tablou ne-o dăruiește în momentele de graţie în care suntem deschiși să o primim.

Există o dimensiune creativă a medicinei, îndrăznesc să spun chiar artistică. Dar cu cât devenim mai pragmatici, cu cât aderăm la standarde și ghiduri, cu atât ne depărtăm de ea. (Vechii psihiatri foloseau o unealtă empatică, intuitivă, în diagnosticul schizofreniei, acel „sentiment praecox”; literatura actuală care o amintește o contraindică în mod explicit.) Nu putem lucra însă fără standarde și ghiduri, am fi niște profesioniști slabi și periculoși dacă am face-o.

Artistul, între anumite limite largi, e absolvit de orice responsabilitate, e liber să facă ce vrea în interiorul convenţiei, a suspendării temporare a neîncrederii. Medicul e împovărat de responsabilitate. Artistul vorbește lumii întregi, medicul nu are voie să vorbească în afara cabinetului sau spitalului decât codificat. Și totuși, Kavafis are dreptate: ce îl va face pe un medic să fie cu adevărat bun nu e doar meșteșugul, stăpânirea tehnicilor de lucru, ci libertatea conștiinţei. Să știi când să îţi asumi riscul de a fi creativ, de a gândi dincolo de standarde. Extrem de rar avem ocazia să fim medici cu adevărat buni.