Anul 2022 marchează 160 de ani de existenţă a medicinei militare în România, un număr care emoţionează, cu gândul la trecutul istoric, și obligă mai departe la consecvenţă, remodelare, performanţă. Medicina militară înseamnă mai mult decât îngrijirea unor răni.

Să ai grijă de un bolnav pe front necesită tărie de caracter, reacţii rapide, abilităţi de internist – și uneori chiar de chirurg – și presupune să fii pregătit pentru orice împrejurare.

Medicina, așa cum o cunoaștem astăzi, este înţeleasă și datorită contribuţiei doctorilor care însoţeau soldaţii aproape de câmpul de luptă. Bandajarea corectă a rănilor, prin tehnici de protecţie și stabilizare, își are originea tot pe lângă tranșee.

Alături de îndepărtarea corpilor străini și pansarea propriu-zisă, amputaţia era responsabilitatea cea mai importantă a chirurgului. Înainte de apariţia anesteziei, transfuziei sau a măsurilor de antisepsie, viteza chirurgului de pe front era principalul indicator al șanselor unui pacient de supravieţuire.

Acesta înregistra uneori timpi operatori chiar și de trei-patru minute pentru amputarea unei coapse sau a unui membru de dimensiuni mai mari. Tehnica amputaţiei s-a schimbat foarte puţin de la Galen, unul din marile nume ale medicinei antice, și până la jumătatea secolului al XIX-lea.

Medicii militari o considerau o operaţie din trei instrumente: un bisturiu pentru incizia tegumentului, un cuţit de amputare lung cu două lame pentru a putea secţiona mușchii, tendoanele, vasele și nervii, și un fierăstrău pentru os.

Baronul Dominique-Jean Larrey, renumitul chirurg militar francez din armata lui Napoleon, a adus amputaţia direct pe câmpul de luptă. El susţinea că șocul atenua durerea intervenţiei chirurgicale și că pacienţii aveau șanse mai mari de recuperare dacă evitau pierderea unor cantităţi mari de sânge în timpul transportului la spital pentru operaţie.

Războaiele au forţat activitatea medicală

Tehnicile de gestionare a șocului și traumei severe au trecut de la practica militară la cea civilă în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Războaiele au forţat mâna medicilor militari în a improviza transportul mai rapid al răniţilor și în a îmbunătăţi tehnica chirurgicală și pe cea a resuscitării, pentru a duce pacienţii instabili în timp util în sala de operaţie.

În plus, baromedicină, adică studiul efectelor scăderii rapide a presiunii ambientale asupra corpului uman, operaţiile militare desfășurate subacvatic și ulterior cele din medicina aviatică au adus contribuţii importante în înţelegerea unor fenomene și mecanisme fiziologice.

Dimensiunea problemelor care pot apărea e variată, de la expansiunea aerului în spaţii închise – precum urechea medie, sinusurile paranazale – până la afectarea pulmonară, care poate duce, în final, la pneumotorax sau emfizem cutanat. Gazul, îndeosebi azotul, ajuns în fluxul sanguin poate forma anumite bule care se adună în articulaţii și provoacă dureri ale membrelor sau dureri de spate, uneori chiar ischemie în ţesuturile aflate distal de ocluzie.

În forma cea mai gravă a bolii de decompresie, s-a observat că pot apărea accidente vasculare cerebrale sau chiar medulare, cu paralizie sau chiar deces.

Prin încercările de scufundare a soldaţilor din armata britanică au fost notate performanţe slabe în astfel de condiţii, fapt atribuit narcozei cu azot și hipercapniei. Toate aceste observaţii s-au concretizat și în tabele care descriau adâncimea și timpii de scufundare corelaţi cu riscul de afectare organică.

Spitalele militare, surse de infecţii și deces

Sir John Pringle – un medic scoţian care împarte titlul de părinte al medicinei militare alături de Ambroise Paré și Jonathan Letterman – scria în secolul al XVIII-lea „Observations on Diseases of the Army”, care conţinea reguli de sanitaţie și ventilaţie pentru spitalele militare.

Acesta tranșează punctul de vedere conform căruia rata infecţiilor intraspitalicești scade atunci când sunt îndeplinite normele de curăţenie. Deși fapt evident în primă instanţă, înainte de reformele sale, spitalele militare aglomerate, slab ventilate, murdare erau ele însele surse majore de infecţie și deces.

Tifosul endemic („febra închisorii”) era asemănat nu de puţine ori cu „febra intraspitalicească” ce se abătea asupra așezărilor militare.
Înainte de 1950, degerăturile erau în primul rând o problemă militară și de-abia mai apoi au devenit de interes în medicina civilă. Acest lucru s-a întâmplat odată cu creșterea interesului pentru sporturile extreme de iarnă, dar și concomitent cu creșterea populaţiei urbane.

Din observaţiile medicilor militari avem astăzi o imagine mai clară a managementului unor astfel de leziuni. De exemplu, momentul debridării e de maximă importantă. Îndepărtarea chirurgicală a ţesutului mort nu trebuie efectuată imediat, ci trebuie amânată până când marginile leziunii sunt complet delimitate. Acest lucru poate dura chiar luni întregi.

DEZVOLTAREA UNEI TAGME

Învăţământul medico-militar românesc prinde contur la începutul secolului al XIX- lea, odată cu importul de ideologie de la Paris, Viena, Berlin și Roma și e strâns legat de numele generalului Carol Davila, doctor cu origini franceze, școlit în Germania și Franţa.

Deoarece, la acea vreme, România nu dispunea de nicio formă de instituţie medicală, civilă sau militară, domnitorii și boierii apelau frecvent la medici străini pentru a-și rezolva problemele de sănătate.

Cei mai mulţi oameni însă, lipsiţi de posibilităţi financiare, apelau la vraci, la felceri, persoane care nu aveau o pregătire medicală de bază. Urmărind firul istoric pot fi identificate mai multe repere importante pentru medicina militară.

În 1831 e întemeiat Spitalul Oștirii „Mihai Vodă” din București – în prezent Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” –, care devine instituţia medicală de bază a armatei române, dar și reper al medicinei românești.

În 1853, unitatea sanitară îi este încredinţată lui Carol Davila de domnitorul Barbu Văcărescu. Acesta îl invită în ţară pentru a organiza serviciul sanitar și îi oferă gradul de maior. Prin eforturile sale, spitalul începe să funcţioneze după un plan modern, asigurând două ramuri medicale importante: chirurgie și medicină internă.

Lipsa de personal, o problemă veche

Problema principală era lipsa de personal, care începe să se mai rezolve în anul 1855, odată cu reorganizarea Școlii de felceri (o școală de „subchirurgi”) cu personal din rândurile Străjii Pământești (așa cum era numită armata pe atunci).

Un an mai târziu, în 1856, Carol Davila întemeiază Școala Secundară de Chirurgie, după modelul școlii din Angers, locul unde își începuse studiile medicale. Timp de patru ani erau școlarizaţi câte 50 de tineri, care ulterior urmau să profeseze jumătate în armată și jumătate în medicina civilă.

Depășind pericolul închiderii școlii prin susţinerea financiară din partea guvernului francez, care va suporta integral cheltuielile, Davila nu se oprește la menţinerea ei pe linia de plutire, ci o transformă în Școală Naţională de Medicină și Farmacie, prima formă de
învăţământ superior medical românesc.

Aceasta va pregăti medici, farmaciști și veterinari, toţi având grad militar de ofiţer, iar odată cu ea devin posibile și doctoratele în străinătate.
În 1857, prin decretul imperial al lui Napoleon al III-lea, școala e asimilată școlilor secundare de medicină din Franţa, iar un an mai târziu, va fi recunoscută și în Italia.

În 1858 e adoptat primul regulament al serviciului interior al Spitalului Militar Central. Prin Înaltul Decret Domnesc semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 21 august 1862, s-au înfiinţat Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei și Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român. Acesta este momentul în care medicina militară este recunoscută ca un instrument specializat în asigurarea sănătăţii personalului armatei. De asemenea, data de 21 august este proclamată Ziua Medicinei
Militare.

Un vis împlinit

Anul 1869 reprezintă un an de turnură în ceea ce privește medicina din Ţara Românească. Atunci, medicinei militare i s-a recunoscut rolul de propulsor al medicinei civile și contribuţia fundamentală la învăţământul medical românesc. Carol Davila își vede visul îndeplinit, acela de a crea un sistem de învăţământ medical românesc aliniat standardelor occidentale și pune astfel bazele Facultăţii de Medicină la București.

Totodată, întemeiază învăţământul farmaceutic – alături de farmacistul Constantin C. Hepites –, dar și pe cel veterinar. Înfiinţează, de asemenea, societăţi și reviste medicale precum Asociaţia Medicilor
Români, „Gazeta spitalelor”, „Monitorul medical”.

În persoana lui se regăsește și astăzi cea mai bună decizie pe care domnitorul român a avut-o, atunci când l-a invitat în ţară, ca personal medical superior, epoca 1853-1884 fiind numită epoca lui Davila.

Odată cu întemeierea facultăţii însă, aceasta iese din tutela armatei și apar unele discordanţe în școlarizarea medicilor militari. Astfel, iau naștere institutele medico-militare, anul 1884 fiind considerat emblematic.
Urmează multe modificări de nume, structură și conducere de-a lungul timpului, însă din 1990 se redeschide Institutul Medico-Militar din București, care funcţionează și în prezent.

Totodată, se înfiinţează Secţia de Pregătire Medico-Militară din Târgu Mureș, componentă a celei din București, ambele fiind în subordinea Direcţiei Medicale a Ministerului Apărării Naţionale.

Astăzi, Institutul Medico-Militar din București și secţia sa de la Târgu Mureș asigură pregătirea medicilor militari timp de șase ani. Cifra de școlarizare este variabilă, modificându-se în funcţie de necesarul de personal stabilit de spitalele militare din ţară.

Medicii militari sunt implicaţi atât în activităţile de pe teritoriul ţării, cât și în cele din străinătate sau în teatre de operaţii, ducând mai departe profesionalismul și calităţile întemeietorului.

Pe lângă pregătirea medicală pe care o împărtășesc cu studenţii de la medicină civilă, viitorii medici militari participă și la exerciţii de simulare în teren, cu materiale sanitare sau de campanie.

Printre exerciţiile militare desfășurate până în prezent la care au participat studenţi și ofiţeri ai Institutului Medico-Militar se numără: „Medex” – 2013, „Saber Guardian!” – 2017, „Eu ModEX” – 2018, „Vigorous Warrior” – 2019. Toate sunt exerciţii cu participare multinaţională, desfășurate sub egida NATO și UE. Exerciţiile de tragere cu arma în poligoane militare fac și ele parte din programul firesc.

Un lucru particular, poate, în cadrul medicinei militare este trăinicia unor valori, precum disciplina, consecvenţa, perfecţionarea. Statutul de ofiţer medic se câștigă în timp, prin muncă și dedicare, și se transpune sine qua non în practica fiecăruia.

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” reprezintă unul dintre puţinele spitale din ţară care poate oferi asistenţă medicală în toate specialităţile clinice și chirurgicale pentru pacienţii adulţi. Este specializat în acordarea de ajutor specializat cadrelor militare, însă porţile spitalului sunt deschise pentru oricine.

Citiți și: Doctorii care au propășit Stațiunea Govora