După cum am văzut în articolele noastre anterioare, prin fenomenul placebo, medicamentos sau non-medicamentos, se vor activa la nivel cerebral mecanisme neuronale. Acestea vor pune în acţiune structuri neuronale ce vor participa la eliberarea endorfinelor endogene și a altor neuromediatori, cum ar fi dopamina, ce vor duce la diminuarea durerii.

Am văzut, de asemenea, că fenomenul opus, nocebo, este „cealaltă faţă a medaliei”, prin care vom putea activa pârghii și mecanisme cerebrale ce vor duce la frânarea eliberării de endorfine endogene și la stimularea unor neurotransmiţători de tip CCK (colecistochinină), ce vor amplifica fenomenul dureros.

Răspunsul pozitiv la o substanţă inertă nu e semn că pacientul se preface

Din păcate, în lumea medicală, dar nu numai, există o tendinţă generală de a considera pacienţii sau persoanele ce răspund în mod pozitiv la o substanţă inertă ca fiind „slabi” din punct de vedere psihologic. Considerăm de multe ori, în mod greșit, că răspunsul pozitiv la un medicament sau la tehnica placebo ar fi o demonstraţie a faptului că problema de sănătate nu era cu adevărat gravă. Mulţi dintre noi își închipuie despre ei înșiși că nu vor răspunde în mod pozitiv la o substanţă inertă, deși înţeleg că este vorba despre un fenomen real și obiectiv.

Percepţia, în funcţie de influenţe diferite

Am văzut cât de complexe sunt mecanismele neurofiziologice ale durerii cronice. Modelul bio-psihosocial al durerii, despre care am mai discutat în articolele anterioare, ne explică faptul că vom resimţi în mod diferit durerea, în funcţie de mediul sociocultural din care provenim, de caracteristicile genetice ale grupului etnocultural căruia îi aparţinem, de istoria vieţii și a familiei noastre, de evenimentele trăite în copilărie. În consecinţă, răspunsul nostru la fenomenele placebo sau nocebo poate fi complet diferit de cel pe care l-am aștepta, în funcţie de experienţele și trăirile anterioare.

Să evităm cronicizarea durerii

Mecanismele neurofiziologice ale durerii sunt extrem de complexe. Știm că durerea este foarte importantă pentru supravieţuire, deoarece ne informează despre existenţa unor leziuni ce ne pot ameninţa integritatea fizică. În același timp însă, atunci când durerea devine cronică, își pierde funcţia de semnal și protecţie și devine ea însăși o problemă și un factor important de scădere a calităţii vieţii.

Există multe mecanisme de control endogen al durerii, la niveluri diferite ale sistemului nervos. Și, din nou, percepţia durerii nu este numai o reflectare a intensităţii stimulului nociceptiv, ci este modulată de o serie întreagă de influenţe exterioare, înnăscute sau dobândite.

Ca medici și terapeuţi, trebuie să încercăm să folosim la maximum această capacitate a creierului omenesc de a amplifica răspunsul pozitiv al pacientului la propunerile noastre terapeutice (placebo) și să încercăm să minimizăm cât de mult se poate efectul opus, cel de blocare a procesului terapeutic (nocebo).

Factori controlabili în relaţia medic–pacient

Printre factorii nocebo ce pot fi evitaţi în relaţia terapeutică medic–pacient, putem enumera apariţia grăbită a medicului și/sau ţinuta neîngrijită a acestuia, discuţia medic–pacient purtată în afara cabinetului, în prezenţa mai multor persoane, sau anunţarea cu foarte multe detalii a efectelor indezirabile ale medicamentelor și ale tehnicilor utilizate. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât pacientul prezintă un profil anxios sau pesimist. Desigur că acesta nu trebuie minţit, dar informaţia medicală trebuie transmisă cu măsură și cu tact, ea trebuind să fie adaptată, dacă este posibil, și în funcţie de profilul psihologic al pacientului.

Atitudinile și caracteristicile terapeutului ce vor amplifica procesul terapeutic, utilizând fenomenele de placebo, sunt: o apariţie îngrijită, o atitudine calmă și pozitivă, un discurs medical dătător de speranţă, sugestii pozitive de vindecare, o ascultare atentă a istoriei pacientului, faptul de a ţine seama de experienţa și de așteptările acestuia, o comunicare interpersonală deschisă, utilizând, în funcţie de nivelul intelectual al pacientului, explicaţii știinţifice clare într-un limbaj cât mai pe înţelesul lui, respectul arătat, dar și implicarea sa activă în procesul terapeutic.