„Demnitate în moarte” e printre conceptele cardinale ale medicinei din cele mai vechi timpuri. E crezul care, de fapt, ne-a făcut. Sărmane făpturi hărăzite cu conștiinţa propriei neputinţe, ne-am rânduit într-atât încât să alinăm suferinţa, să oblojim rănile și, la ceasul trecerii la cele veșnice, omul să poată suferi cât mai puţin. Dar pe drum am învăţat și ce să facem pentru a salva vieţi, din ce în ce mai bine.

Uneori mă gândesc la îndărătnicia luptei cu soarta pe care o duc mulţi într-un salon de Terapie Intensivă. Fără vârful de lance a tot ce e mai bun în știinţa noastră despre viaţă, practic, toţi cei care ajung acolo ar muri. E remarcabil, e copleșitor, de fapt, că mulţi vor trăi, chiar dacă – studii recente arată – experienţa Terapiei Intensive schimbă psihologia omului, lasă o marcă adâncă, uneori îi schimbă personalitatea. 

Și totuși, prea des, Terapia Intensivă a ajuns (și) un loc unde se petrece altceva. Ceva ce n-ar trebui să ţină exclusiv de acel loc. Ceva ce nu mai ţine de lupta cu moartea, cât de acceptarea sfârșitului și care cere un alt gen de îngrijire. Mă refer la pacientul terminal, fie la capătul vârstei, fie la capătul bolii, căruia i se pot prelungi zilele prin intervenţie farmaceutică sau manevre invazive, dar care – anticipăm – nu mai alină suferinţa, cât o prelungesc. 

Omul, dacă-i respecţi drepturile și harul inalienabil al libertăţii, ar trebui să-și poată decide finalul. Ar trebui să poată opta dacă va vrea sau nu să fie intubat. Să primească anumite medicamente care, pentru ore sau zile, pot stimula artificial funcţia de pompă a inimii și/sau funcţionarea plămânilor. Să îi fie filtrat sângele de toxine. Sau, mai mult, să fie intubat, sondat, cateterizat cu unic scop de-a întârzia  deznodământul fatal. 

Astfel de opţiuni sau acorduri au fost implementate de mai mulţi ani în lumea medicală. Protocoale de tip DNR (nu resuscita), DNI (nu intuba), DNT (nu trata) sunt folosite, evaluate și mereu îmbunătăţite în centre hospitaliere sau de îngrijiri paliative. Persoana poate beneficia de alternative mai blânde, de terapie optimă a durerii sau de asistare compasionată, minimalistă, care mai degrabă se concentrează pe confort și pe dorinţele pacientului, decât pe presiunea de-a prelungi viaţa cu orice preţ. 

Am decis că e important să trec aceste gânduri pe hârtie după ce, printr-o stranie întâmplare a zilelor noastre, o răfuială de spital a ridicat suspiciunea că medici din Terapie Intensivă ar fi conspirat să „omoare cu zile” pacienţi din diverse motive. Ce e cu adevărat trist e că, privind diagnosticele celor luaţi în seamă, nu poţi (ca doctor) să nu observi că fiecare se afla în groaznică suferinţă, la limita dintre viaţă și moarte.

 În absenţa unui miracol (iar medicina n-a ajuns acolo unde e graţie miracolelor, cât știinţei), acești oameni urmau să moară indiferent de intervenţie. Noi disputăm, astăzi, câtă noradrenalină ar fi primit pacienţii, conștienţi fiind că medicamentul nu-i salva de la nimic, cât îi păstra între lumi. Oare acesta ne e crezul? E o întrebare pentru ziua de mâine și un alt paragraf dintr-o medicină care n-are voie să pice pradă propriei mândrii de Icar.