Este rezultatul unui studiu randomizat, BASIL-2 (Bypass versus angioplastie în ischemia severă a membrului inferior). Potrivit acestuia, pacienţii care au fost supuși unui bypass ca primă abordare intervenţională au avut o probabilitate mai mare de a necesita amputaţie sau de a deceda în timpul perioadei de urmărire decât pacienţii care au fost aleși aleatoriu pentru intervenţia endovasculară.
 

Rezultatele studiului BASIL-2 au fost publicate online în The Lancet. Ele contrazic rezultatele unor studii anterioare, BASIL-1 și BEST-CLI, care sugerau că  abordarea chirurgicală este mai potrivită în caz de ischemie cronică a membrului inferior. Acest lucru poate avea la origine caracteristici diferite ale pacienţilor alocaţi acestor metode. Ischemia cronică ameninţătoare de viaţă a membrului inferior, cunoscută anterior ca ischemie critică sau ischemie severă a membrului inferior, este cea mai gravă formă de boală arterială periferică produsă de ateroscleroză. Pacienţii prezintă durere la nivelul  gambei în repaus și pierdere de ţesut (ulceraţie, cangrenă sau ambele). Fumatul și diabetul zaharat de tip 2 joacă un rol important în apariţia și evoluţia bolii.
 

Studiul a implicat 41 de unităţi de chirurgie vasculară din Marea Britanie, Suedia și Danemarca și 345 de pacienţi randomizaţi uneia dintre cele două tipuri de intervenţie ca primă abordare intervenţională. Majoritatea bypassurilor au folosit vena safenă mare și au pornit din artera  femurală comună sau din cea superficială. Majoritatea intervenţiilor endovasculare au constat în angioplastie cu balon, cu montare de stent simplu sau farmacologic activ. Pacienţii au fost urmăriţi timp de doi ani. Obiectivul primar a fost perioada de supravieţuire fără amputaţie. Rezultatele au arătat că amputaţia majoră sau decesul au survenit la 63% dintre pacienţii din grupul cu bypass și la 53% dintre cei cu terapie  endovasculară.
 

Totuși, autorii remarcă faptul că rezultatele terapiei au fost mai degrabă modeste pentru pacienţi: durata mediană de supravieţuire fără amputaţie a fost de 3,8 ani, iar jumătate dintre cei trataţi au trăit mai puţin de cinci ani. La începutul studiului, 20% dintre pacienţi fumau, aproximativ 70% aveau diabet – dintre care 50% necesitau insulină –, iar 90% dintre participanţi prezentau frecvent pierderi destul de mari de ţesut.