Certurile, abuzurile verbale, ameninţările, intimidarea fac parte mult prea des din modul de relaţionare al multor echipe medicale. În interacţiunea cu medicii, una dintre temele principale despre care mi se cere să vorbesc este cea a relaţiilor dificile din cadrul echipei medicale. Dacă luăm în considerare stresul generat de caracteristicile profesiei de medic și relaţiile disfuncţionale din cadrul echipei medicale, atunci opţiunea de a da tot ce avem mai bun în actul medical devine una nerealistă. 

Cum poţi să îţi folosești toate cunoștinţele, cum poţi să fii un cadru medical empatic, să ai răbdare și să manifești înţelegere faţă de un pacient când tocmai ai ieșit dintr-o ședinţă unde s-a urlat, unde s-au dus războaie, de parcă participanţii la discuţii nu erau membrii aceleași echipe?

Studii discutate

În cartea sa „The fearless organization”, Amy C. Edmondson, profesoară la Harvard Business School, aduce în discuţie mai multe studii. O parte dintre acestea au fost realizate în spitale și au arătat că există o corelaţie pozitivă între siguranţa psihologică și calitatea actului medical. În unul dintre studii, o echipă medicală a raportat erorile medicale survenite fără a discuta despre ele. Într-o altă echipă, psihologii i-au încurajat pe membrii acesteia să vorbească deschis despre greșelile pe care le-au făcut. Rezultatele studiului au arătat că echipa medicală care a putut vorbi deschis despre greșeli a generat un act medical a cărui calitate a fost în creștere, greșelile scăzând în timp.

Încrederea între membrii echipei e unul dintre ingredientele-cheie ale siguranţei psihologice. Dacă dorim să construim o echipă care să livreze servicii  medicale de calitate, trebuie să creăm un context în care fiecare membru să aibă curajul de a se exprime liber, fără frica de a fi pedepsit. Atât timp cât ne conducem echipele ameninţând, nu vom avea lângă noi o echipă, ci doar niște persoane puse să lucreze împreună.

Compasiunea e încă un element esenţial al siguranţei psihologice. Așa cum spune sociologul Brené Brown, este important ca medicii să „se pună în papucii celuilalt”, „să se conecteze cu ceva din propriile trăiri care seamănă cu trăirea altui coleg”. În acest sens, este important ca membrul unei echipe medicale să nu judece, să recunoască emoţiile colegilor și să știe să le răspundă corespunzător. 

Toleranţa faţă de greșeală nu înseamnă încurajarea ei, ci acceptarea faptului că toţi greșim. „Numai cine nu muncește nu greșește”, spune un vechi proverb românesc. Astfel, putem alege să nu muncim, să ne urcăm pe un piedestal și să le spunem altora cum trebuie făcute lucrurile, fără să le facem noi, din teama de a nu greși. În același timp însă, putem alege să coborâm pe pământ, să facem lucruri și chiar să greșim. 

Tăceri asurzitoare

Într-o lume medicală în care ierarhia e foarte importantă, trebuie să înţelegem că cel din vârful piramidei nu le știe pe toate și că înţelept ar fi să accepte sfaturile celor aflaţi ierarhic sub el. Și poate, cel puţin la fel de important, să își asume propriile greșeli. Faptul că nu se vorbește despre greșeli nu înseamnă că acestea nu există, ci doar că trăim într-o cultură a unei tăceri asurzitoare.

Crearea unui mediu caracterizat de siguranţă psihologică este un fapt care ne privește pe noi toţi și la care toţi profesioniștii din sistemul medical trebuie să contribuie.  Aceasta pentru că, până la urmă, mediul pe care îl creăm este mediul în care și noi vom trăi.