În parcursul meu profesional, am învățat să fac față exigențelor duble ale pregătirii medicale și militare, să mă adaptez între două lumi care nu comunică mereu ușor. Să mă adaptez la trezitul la 5 dimineața, instrucție militară, stagii clinice și învățat până târziu. În timp ce colegii mei civili erau poate la bibliotecă, eu eram la poligon, învățând să trag, să „supraviețuiesc” în teren și să fiu „gata de misiune”. În anii de rezidențiat sistemul înțelege că medicina are prioritate, dar formarea militară s-a simțit în fiecare alegere, în fiecare reacție promptă, în fiecare decizie luată în gardă. Uniforma nu se poartă zilnic, dar e prezentă în felul în care îți ții spatele drept când pulsul crește. 

În sala de nașteri nu se aud ordine, se aud inimi – dublă loialitate, dublă res­ponsabilitate. Trecerea de la rigoarea instrucției militare la finețea manevrelor ginecologice nu este ușoară. În timp, am învățat să nu le mai văd ca pe roluri opuse, ci ca pe fațete ale aceleiași identități. Într-un sistem medical militar în care Obstetrica este puțin reprezentată, mi-am desfășurat formarea în principal în spitale civile. A fost o experiență care mi-a adus, pe lângă competențe medicale, și o înțelegere mai largă a sistemului sanitar românesc, cu toate luminile și umbrele lui. 

Am făcut parte din echipe care lucrau în regim de suport (COVID), urgențe, am asistat la nașteri în miez de noapte, am văzut emoții pe care niciun tratat nu le poate descrie. În fiecare pacientă am văzut o lecție despre viață, în forma ei cea mai brută, dar și cea mai plină de speranță. Am știut mereu că medicina se învață în fiecare zi, nu numai între pereții unei facultăți sau ai unui spital. Am avut șansa să mă pregătesc în afara țării și să mă întorc cu un bagaj de cunoștințe, dar și cu întrebări.

Prima oară când am pășit într-o sală de nașteri am avut un sentiment de admirație. Nu este despre biologie, ci despre curaj – curajul femeii care naște, curajul medicului care decide sub presiune, curajul de a rămâne, în ciuda oboselii. Am știut că această specialitate este drumul meu. Nu este o specialitate comodă, ci este profund emoțională, tehnică, riscantă. Îți cere să fii vigilentă, dar și blândă. Să știi algoritmi, dar și să întinzi o mână în liniște atunci când frica paralizează.

Între mituri și realitate

În România, femeile ofițer sunt încă privite cu un amestec de admirație și scep­ticism. Când porți uniforma se presupune o sobrietate aproape masculină. Când spui că ești medic ginecolog se așteaptă o delicatețe profund feminină. Întrebarea pe care am auzit-o cel mai des a fost ,,cum reușești să le îmbini?”, iar răspunsul nu este simplu niciodată. 

Consider că este o ecuație de echilibru, în care fiecare decizie înseamnă o renunțare în alte paliere ale vieții. Am fost în gărzi în Ajunul Crăciunului, de Paște, am ratat aniversări, am spus ,,nu pot azi” de mai multe ori decât aș fi vrut, am stat departe de familie la mii de kilometri. Dar m-am bucurat că am fost în miezul unor momente irepetabile în viața altora: nașterea, deciziile de urgență, lacrimile de speranță.

A fi femeie într-un sistem cu reflexe profund masculine cere tărie, dar și luciditate. Uneori este nevoie să îți aperi competența în tăcere, prin muncă. Alteori este nevoie să spui ferm: ,,Știu ce fac, am fost acolo, am învățat”. Feminitatea nu se oprește la ușa spitalului. Există o idee greșită că femeia în uniformă își pierde feminitatea. Eu nu cred în etichete – port uniforma cu mândrie, dar port și ruj. Pot face un consult, o ecografie, o operație și totuși să zâmbesc cald și să empatizez, să-mi păstrez delicatețea. 

Feminitatea nu înseamnă slăbiciune. Dimpotrivă, este una din cele mai puternice resurse ale mele. Este ceea ce mă face atentă la nuanțe, empatică în dialog, intuitivă în decizii. Să fii femeie, medic și ofițer nu este un paradox. Este o formulă de identitate complexă, dar coerentă dacă o construiești din convingere, și nu din obligație. Tânăra generație de medici, ofițeri, femei, învață să spună „și” – carieră și familie, halat și uniformă, blândețe și forță. 

Echilibrul nu înseamnă simetrie perfectă, ci libertatea de a trăi în toate vocile tale. Când am depus jurământul militar, am știut că rolul meu nu se oprește la garnizoană. Când am ales Medicina, am știut că nu voi trăi niciodată la program de birou. Toate acestea nu sunt despre diplome și grade: trebuie să fii acolo, prezent, disponibil, responsabil.

Garda nu se termină în zorii zilei – urmează studiu, cursuri, articole, doctorat, congrese și, undeva printre toate, viața personală. Dacă mă uit înapoi, nu aș schimba nimic. Am fost acolo, am învățat, am însoțit vieți la începutul lor, am crescut alături de oameni.

Celor ce vor veni

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la studenta care va păși în uniformă militară pe același platou, pe același hol de spital. Poate va avea îndoieli. Sper ca acest text să îi spună discret, dar ferm că se poate! Se poate să fii medic implicat, femeie și ofițer loial. Se poate să le echilibrezi, nu perfect, dar sincer. Și se poate să îți păstrezi vocea, umanitatea și sensul, chiar și atunci când te îmbraci în trei coduri de disciplină. Poate că nu va fi ușor, dar va fi plin de sens, iar, în viață, asta este tot ce contează.

Nu vreau să idealizez. Au fost și momente de epuizare, gărzi în care nu am apucat să mănânc sau să beau apă, zile în care am plecat cu lacrimi în ochi. Ca medic trebuie să te formezi continuu. Pentru mine, rezidențiatul nu a fost doar o etapă, ci o adevărată lecție în care am primit ajutor permanent de la medicii care au avut răbdare să-mi explice, să-mi permită să greșesc controlat, să mă învețe nu doar tehnica, ci și postura.

SĂ FII FEMEIE, MEDIC ȘI OFIȚER NU ESTE UN PARADOX. ESTE O FORMULĂ DE IDENTITATE COMPLEXĂ, DAR COERENTĂ DACĂ O CONSTRUIEȘTI DIN CONVINGERE, ȘI NU DIN OBLIGAȚIE.

Medicina m-a învățat să am grijă de oameni, armata m-a învățat să am grijă de mine, să fiu dreaptă, curajoasă, coerentă. Cred cu tărie că Medicina militară nu este o alegere profesională, ci o misiune. Dar dincolo de toate, cred că ceea ce mă definește este sentimentul de apartenență. Apartenența la o comunitate în care oamenii cred în datoria lor, care știu că fiecare alegere are consecințe, care își înțeleg rolul. 

Poate că Medicina militară nu are vizibilitatea altor ramuri, dar este un spațiu în care se formează caractere, nu doar specialiști. Și chiar dacă Obstetrica nu este o specialitate tradițională pentru medicina militară, cred că are nevoie de această dimensiune – de fermitate, de coerență, de angajament.

Alte dinamici spitalicești

În Franța, unde am făcut o parte din pregătire, am descoperit alt fel de dinamici spitalicești – interdisciplinaritate reală, respect pentru timp, pentru formare, pentru opinia tânărului medic. Nu spun că totul era perfect. Spun doar că am înțeles ce înseamnă să fii format într-un sistem care îți oferă contextul să crești fără teamă. M-am întors cu idei, cu modele, cu întrebări – cum putem aduce acea rigoare și în spitalele noastre, cum putem construi echipe care funcționează nu doar prin ierarhie, ci și prin încredere. A fi observator în Germania mi-a completat această experiență. Acolo am văzut ce înseamnă ca procesul medical să fie și profund tehnic, dar și orientat spre pacient – dincolo de patologie, spre om.

Cred că generația mea de medici vine cu un alt tip de raportare la carieră. Nu ne mai dorim doar să facem parte dintr-un sistem – vrem să-l înțelegem, să-l umanizăm, să-l facem funcțional. Știm că diploma nu este finalul, ci începutul unei formări continue. Doctoratul, congresele, cursurile internaționale, toate sunt componente ale aceluiași fir narativ – devenirea.

Împlinirea nu vine din recunoaștere, ci din impact. Din sentimentul că ai fost acolo când a contat. Vine în liniștea unei paciente care îți spune „m-am simțit în siguranță cu dumneavoastră” sau în zâmbetul unui nou-născut pe care nu îl vei mai revedea, dar care ți-a lăsat o amprentă.

În final, ceea ce am învățat este că nu trebuie să aleg între a fi femeie, medic sau ofițer. Că aceste identități nu se exclud, ci se completează. Ele îmi oferă nu doar un cadru profesional, ci și o direcție umană. Mă ajută să fiu prezentă, disciplinată, dar și empatică. Mă obligă să cresc, să mă formez, să nu uit niciodată pentru cine lucrez.

O viață trăită cu sens

Pentru cei care se întreabă dacă pot face față unui astfel de stil de viață, răspunsul meu sincer este da, dar nu fără preț. Însă este un preț care merită plătit. Pentru că nu vorbim doar despre o carieră. Vorbim despre o viață trăită cu sens. Deseori am fost întrebată dacă nu mi-ar fi fost mai ușor pe un singur drum. Poate că da, dar nu m-ar fi format la fel. 

Dacă medicina m-a învățat profunzimea vieții, armata m-a învățat rigoarea trăirii ei. Între aceste două repere, feminitatea mea a rămas ancoră și sens – nu mască, nu povară, ci resursă. Am învățat că nu trebuie să fii dură ca să reziști și nici să te dezici de sensibilitate ca să fii respectată. Și poate că tocmai în această combinație atipică – de uniformă, halat și feminitate – se află cheia unei noi generații de profesioniști care nu se mai tem să fie autentici. 

ÎNTR-UN SISTEM ÎN CARE PUTEREA E ADESEA CONFUNDATĂ CU TĂCEREA, CRED CĂ E IMPORTANT CA VOCEA UNEI FEMEI MEDIC SĂ RĂMÂNĂ AUDIBILĂ – NU PENTRU A IMPUNE, CI PENTRU A CONSTRUI.

E greu să explici în câteva pagini ce înseamnă cu adevărat o gardă de 24 de ore în care ești medicul unei vieți la început. Ce înseamnă presiunea deciziei, fragilitatea emoției, nevoia de luciditate atunci când totul în jur e haos. 

Dar pot spune cu certitudine că toate aceste experiențe m-au crescut. Și nu doar profesional. Au fost momente în care m-am simțit copleșită. Dar în fiecare dintre acestea am găsit o formă de sprijin – în mentorii care au văzut în mine mai mult decât o tânără rezidentă, în colegii care mi-au devenit prieteni, în pacientele care mi-au încredințat poveștile lor fără să mă fi văzut vreodată înainte.

Responsabilitate, nu erudiție

Ceea ce mă mișcă profund este încrederea. Când o femeie te privește în ochi în cel mai vulnerabil moment al vieții ei, înțelegi că medicina nu e despre erudiție. E despre responsabilitate. Iar uniforma nu e despre grad, ci despre asumare. 

Cred că e timpul să vorbim mai mult despre aceste trasee profesionale, despre oameni care nu se încadrează într-un singur rol. Să încurajăm studentele care vor să meargă pe un drum greu, dar autentic. Să le spunem că pot fi și puternice, și empatice. Că pot visa fără să ceară voie. Că pot construi o carieră fără să renunțe la sine.

Pentru mine, echilibrul nu a fost niciodată static. A fost o negociere constantă între ceea ce sunt și ceea ce devin. Între ceea ce am ales și ceea ce mi-a fost dat. Dar e un echilibru pe care l-am asumat. Privind în urmă, știu că fiecare alegere – grea, obositoare, dar sinceră – m-a dus mai aproape de mine însămi. 

Într-o lume care cere performanță, vizibilitate și adaptabilitate, aleg să rămân prezentă. Ca femeie. Ca medic. Ca ofițer. Și, mai ales, ca om. Adevărul esențial este că ceea ce faci este important, dar cine ești, în mijlocul tuturor acestor roluri, este ceea ce dă sens drumului. 

Vocația nu se negociază

Scriu toate acestea nu ca pe o poveste de succes, ci ca pe o mărturie sinceră a unui parcurs care continuă. Un drum cu suișuri și ezitări, dar și cu momente de lumină, care dau sens fiecărei renunțări. Am învățat că echilibrul nu se atinge o dată pentru totdeauna, ci se construiește zilnic. 

Este suficient ca tu să știi de ce ai ales să fii ceea ce ești astăzi. Iar eu știu: pentru că vocația nu se negociază. Pentru că uniforma, halatul și feminitatea mea nu sunt roluri pe care le joc, ci părți egale din ceea ce sunt. Pentru că în fiecare pacientă pe care o ascult, în fiecare coleg pe care îl sprijin, în fiecare alegere pe care o fac cu luciditate și inimă îmi regăsesc sensul. 

Dacă m-aș întoarce la acel început, atunci când eram doar o adolescentă și visam să le pot cuprinde pe toate, mi-aș spune un singur lucru: se poate. Cu muncă, cu răbdare, cu oameni buni alături și cu convingere, chiar și cele mai grele drumuri pot deveni proprii. Pentru că, în cele din urmă, nu alegem doar o carieră. Alegem să fim parte din ceva mai mare decât noi. Iar asta este, poate, cea mai frumoasă formă de împlinire.