Mi-am început cariera medicală didactică lucrând ca asistent la grupe de studenţi. Apoi am devenit cadru didactic de predare. În ambele situaţii, după câteva întâlniri cu studenţii ajungeam să ne cunoaștem foarte bine. Îl știam pe fiecare cu numele și apelativul său, precum și capacităţile, slăbiciunile și aptitudinile lui. Cursurile aveau un caracter interactiv, iar cei mai „curajoși” dintre studenţi erau antrenaţi și implicaţi chiar și în activităţile de predare. Cum de era posibil așa ceva?

Stagiile clinice la pacient erau activităţile didactice cu cel mai ridicat nivel de implicare și formare profesională. Viitorul medic învăţa și exersa relaţionarea cu pacienţii. Se crea o empatie reciprocă foarte interesantă între studentul care se străduia să rezolve problemele pacientului pe de o parte și pacientul care avea „pacienţa” să suporte cu stoicism stângăciile inerente ale unui începător în arta medicală. Era mult respect și multă toleranţă, dar și transparenţă în relaţiile dintre cei doi parteneri. Cum de era posibil așa ceva?

Ceea ce mai contează

Numărul studenţilor a crescut de-a lungul timpului prin creșterea cifrelor de școlarizare, iar cadrele didactice au grupe de studenţi mari și multe. Stagiile clinice sunt greu de derulat în contextul reglementărilor actuale și a punerii în aplicare a acestora în modalităţi personalizate în numele autonomiei universitare. Studentul învaţă pe simulatoare, apoi exersează tot pe simulatoare. Examenele sunt probe scrise tip grilă cu întrebări și variante de răspuns în care se desenează buline. Profesorul nu mai are ocazia să-l asculte pe student și să poarte un dialog ţintit cu el, pentru o evaluare corectă și complexă. Persoana studentului a devenit un nume pe un catalog editat online. Practica va veni după licenţă. Și pacienţii vor veni cu timpul, tot după licenţă.

Consecinţele acestui mod de a face școală medicală le vedem în practica curentă a personalului medical, indiferent dacă actul medical se desfășoară la un furnizor de servicii de stat sau la unul privat. Pacientul este tot mai mult neglijat. Contează doar numele, codul și cardul de sănătate. Am asistat chiar la acte medicale în care relaţia medic-pacient era una de tip ghișeu: „Daţi-mi documentele pe care vi le cer și eu vă voi da alte documente de care veţi avea nevoie”. Un pacient încerca să-i relateze medicului un istoric recent al bolii. A fost însă întrerupt și i s-a cerut bilet de ieșire din spital sau scrisoare medicală, pe motiv că acolo medicul va găsi tot ce are nevoie. Documentele medicale solicitate aveau o vechime de șapte ani, dar asta nu a contat. Există și o explicaţie considerată suficient de justificativă, aceea că timpul pentru consultaţie este foarte limitat.

Un fel de servicii la ghișeu

În cadrul unei întâlniri consultative și informative a autorităţilor medicale cu manageri de spitale, directorul unui spital spunea că are medici bine pregătiţi medical, dar care nu știu să relaţioneze cu pacienţii. În medicină nu diagnosticăm și nu tratăm boli în sine, tratăm persoane, oameni care au boala respectivă. Nu toate bolile sunt la fel și nici oamenii nu sunt toţi la fel. Dacă medicul s-a simţit depersonalizat ca student, fiind doar un nume pe cataloagele de examen, dacă dovada învăţării s-a făcut pe bază de buline desenate pe formulare corectate digital, atunci și el va trata pacienţii la fel. Îi va considera niște nume și mai puţin persoane. Cadrele didactice furnizează informaţii și cer bareme formale la care așteaptă un feedback formal pe niște foi de hârtie sau chiar complet digitalizat. Tot un fel de servicii la ghișeu.

În aceste condiţii, oamenii se simt frustraţi atunci când apelează la servicii medicale, iar „doctor Google” prosperă. Pacienţii plătesc pentru serviciul medical, dar ei așteaptă și respect, nu doar proceduri medicale „moderne, unice, inovative, estetice și cele mai cele...”.