Singurătatea, deși pare o noţiune vagă, subiectivă, insuficient explicitată, este recunoscută deja a fi un factor de risc de mortalitate (așa cum a arătat populara metaanaliză Holt-Lunstad) și o problemă de sănătate publică (American Medical Association, 2022).

O altă metaanaliză din 2022 (DL Surkalim și colaboratorii) a arătat că ţările est-europene, inclusiv România, au prevalenţe ale singurătăţii semnificativ mai mari decât cele vest-europene. Să spunem în treacăt și că, după un sondaj făcut de Harvard Business Review în 2018, medicina e una dintre profesiile cele mai marcate de singurătate.

Ca medici într-o ţară răsăriteană, problema singurătăţii nu e doar a pacienţilor noștri. Ne afectează în mod direct, punându-ne de aceeași parte a baricadei.

Documentându-mă pentru o conferinţă despre singurătate, am aflat despre „prescrierea socială” (social prescribing) care are loc din 2019 în NHS – sistemul medical public al Marii Britanii –, sub auspiciile unei comisii ministeriale dedicate singurătăţii.

Coincidenţă sau nu, câteva zile mai târziu aflu că Steven Moffic – un psihiatru american pe care îl admir de multă vreme pentru preocupările sale umaniste – spune despre prescrierea socială că e unul dintre cele mai importante noutăţi în sănătate, în general, și în cea mintală, în particular.

Ideea de prescriere socială sună liniștitor pentru noi, medicii, pentru că, dacă am avea-o la dispoziţie, ne-ar înarma împotriva unor lucruri care, deocamdată, ne fac să ne simţim neputincioși. De când consultaţiile la domiciliu, dintr-o practică medicală esenţială, au devenit un accesoriu rarisim al îngrijirilor, ne-am depărtat mult de comunităţile pacienţilor noștri și suntem rareori conștienţi de ce se petrece în viaţa lor.

Prescrierea socială, dacă înţeleg bine principiul, introduce o nouă profesie, numită link worker, mult mai apropiată de lumea reală a pacientului. Practicanţii ei trebuie să evalueze nevoile sociale ale unui pacient, apoi să pună oamenii în legătură unii cu alţii. Să faciliteze accesul la cultură, de exemplu, la grupuri de suport sau la alte comunităţi.

Sunt studii care arată că activitatea acestor profesioniști duce deja la o scădere cu aproape o treime a timpului de așteptare la medicul de familie. Fără să reinventeze roata, practica prescrierii sociale arată că interesul și conștientizarea problematicii comunitare în sănătate sunt în creștere constantă, ceea ce nu poate fi decât o veste bună.

În România, unde o psihiatrie comunitară se remarcă de mulţi ani doar prin absenţă și prin urgenţa nevoilor pe care le-ar îndeplini, o astfel de practică paramedicală ar salva multe vieţi. Resursele există deja, e nevoie doar să le folosim cu înţelepciune și generozitate.

Citiți și: De ce arde subiectul sănătăţii mintale la foc de paie