CARTE DE VIZITĂ:

Carte de vizită

• Coordonator al Centrului de Psihiatrie Comunitară și Reabilitare Psihosocială, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”
• Formator psihoterapii comportamentale și cognitive 
• A pus bazele studierii terapiilor cognitiv-comportamentale în România
• Membru al Association Française de Thérapie Comportementale et Cognitive și membru internaţional al American Psychiatric Association

Ce model a stat la baza implementării psihiatriei sociale din România?

Modelul care, să spunem, ne-a inspirat pe noi, cei care am vrut să realizăm acest lucru și în România, a fost cel francez, așa-numit „al sectorului”. În cadrul său, un prim aspect este legat de nevoile populaţiei. Astfel, am avut în vedere identificarea unor unităţi teritoriale definite printr-o populaţie de 150.000-200.000 de persoane căreia îi sunt evaluate nevoile. Pentru că nevoile celor din Pipera, de exemplu, sunt diferite de ale celor din Rahova, iar cele din București sunt cu siguranţă diferite de cele din Lupeni. Al doilea aspect este legat de proximitate. De faptul că aceste unităţi de psihiatrie comunitară ar fi urmat să aibă echipe multidisciplinare adaptate specificităţii fiecărei zone. De exemplu, într-o zonă în care sunt mai multe persoane aflate sub tratamente antipsihotice, cu medicamente care pot duce la creșteri spectaculoase în greutate, echipa medicală din centrul de psihiatrie comunitară arondat acelei unităţi teritoriale ar fi avut și un diabetolog, și un nutriţionist ș.a.m.d. În Legea sănătăţii mintale, elaborată în 2002, există prevederi privind toate aceste aspecte.

Ce stipulează această lege?

Acolo se spune că serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin diferite structuri, inclusiv prin centre comunitare de sănătate mintală, și care, de fapt, nu există. Tot în lege se vorbește și despre existenţa unităţilor mobile și a centrelor de criză, dar ele nu există nici în momentul actual. În prezent, într-o situaţie în care nu știi cum poate evolua un pacient, spitalul rămâne singura soluţie. Chiar dacă este una nepotrivită și, de foarte multe ori, nu este dorită de pacienţi și nici de familiile acestora.

Este nevoie de continuitate

Ce se poate face pentru ca aceste centre să fie implementate?

Sunt multe lucruri. În primul rând, la nivel politic ar trebui să existe o continuitate. Miniștrii noștri se schimbă, la fel se întâmplă și în alte state. Dar acolo există o bază de funcţionari competenţi care asigură continuitatea planurilor. Dacă ai făcut un plan de reformă, următorului ministru îi este prezentat și îl continuă. Nu se pune problema ca fiecare ministru să vină cu propriul său plan. De asemenea, este necesară o presiune constantă din partea profesioniștilor, a familiilor și, în măsura posibilă, a pacienţilor. Sigur, dacă și opinia publică s-ar alătura acestor eforturi, ar fi ideal. Apoi trebuie să fim cinstiţi de la început, să fim conștienţi de situaţia în care ne aflăm.

Ce înseamnă acest lucru?

Practic, în Occident, prin dezinstituţionalizare și dezvoltarea psihiatriei comunitare, 80% dintre paturile de psihiatrie au dispărut. Singura ţară unde numărul de paturi este la nivel occidental după dezinstituţionalizare a fost, constant, România, unde numărul de paturi nu s-a modificat de peste 40 de ani. El este ideal într-un fel, doar că nu există psihiatrie comunitară, al cărei rol este să asigure îngrijirea celor care, datorită medicamentelor, nu mai au motive să fie internaţi. Aceasta în timp ce, în restul ţărilor, s-a ajuns la un număr de paturi similar celui din România, dar pragul a fost atins dezvoltându-se diferite structuri care răspund noilor nevoi. Ceea ce voiam să spun prin a fi cinstit, la început, înseamnă să recunoști că un asemenea proces de implementare presupune o investiţie financiară semnificativă. Trebuie să fim conștienţi de faptul că, poate, pe termen lung, spitalele [de psihiatrie] nu vor mai fi încărcate sau supraîncărcate și că va exista și un beneficiu economic. Însă există posibilitatea ca acest beneficiu să fie resimţit peste 10-20 de ani, după ce psihiatria comunitară va fi implementată.

Dacă problema finanţării ar fi rezolvată, are România suficienţi specialiști pentru a popula aceste centre?

Are. Într-unul dintre proiectele comunitare realizat cu sprijinul comunităţii europene s-au elaborat manuale, au fost formate mai multe echipe multidisciplinare, iar aproximativ 500 de medici de familie au fost educaţi în sensul acesta. Undeva, într-un sertar la minister, aceste manuale zac și există și un material de propunere de finanţare a noului sistem. Acolo concluzia era că reforma nu se poate face decât dacă se implică societatea și Asociaţia de Psihiatrie.

Centrele comunitare ar trebui să fi autonome

La Spitalul „Obregia” există un compartiment sau un centru de psihiatrie comunitară?

Da, există. Lucrurile merg bine, dar sunt încă de găsit soluţii, pe de-o parte, juridice, pentru accesul pacienţilor. Apoi, pentru anumiţi pacienţi, ideea de a veni într-un spital nu este ceea ce își doresc. Un centru comunitar ar trebui să fie în comunitate, să fie o clădire autonomă, care să nu le aducă aminte de, poate, evenimente neplăcute, petrecute în spital. Mai ales la acele persoane la care, de exemplu, internarea s-a făcut împotriva voinţei lor.

Ce tip de pacienţi frecventează acest centru?

În primul rând, asigurăm servicii pentru absolut toţi pacienţii internaţi. [Oferim] ceea ce, să zicem, este cunoscut ca terapie ocupaţională, iar pentru anumite cazuri oferim psihoterapii – de grup sau individuale. Multă vreme am avut și pacienţi care nu erau internaţi... Acesta este un aspect pe care vrem să-l rezolvăm [pentru a-i putea primi din nou]. Pentru că, în cazul unei persoane care beneficiază de anumite servicii atât timp cât este internată, se pune problema continuităţii acestora după externare. Momentul crucial pentru un astfel de pacient este cum se adaptează în societate după aceea. Atunci este extrem de vulnerabil și are nevoie de sprijin.

Ce alternative sunt în prezent la aceste centre comunitare, astfel încât pacienţii să poată beneficia de sprijin?

Există anumite iniţiative ale unor ONG-uri, ceea ce îmi întărește și mai mult convingerea că în România s-ar putea dezvolta o psihiatrie comunitară. Pentru că sunt iniţiative în care s-a reușit mobilizarea familiilor, ba chiar integrarea pacienţilor, dar sunt iniţiative locale. În aceste cazuri, uneori s-a reușit obţinerea unui sprijin municipal, alteori al bisericilor locale – mai ales în Transilvania. De asemenea, mai există o iniţiativă la Câmpulung Moldovenesc, care a încercat să construiască un continuum, asemănător celui din ţările occidentale, între îngrijirile spitalicești și cele din afara lor. Și acesta este un model care ar putea fi generalizat.

Nu trebuie să ne minţim că putem reforma semnificativ un sistem dacă nu investim mai mult.