La un moment dat se spune, cu fermitate: „Toată grija cea lumească, acum să o lepădăm”. Chiar așa ar trebui să fie, nu doar din acel moment, ci în toată perioada consacrată, pentru un ceas sau mai multe, gândului, speranţei, rugăciunii. Dar „oameni-suntem”, și puţini sunt cei care pot; este bine că sunt – pentru că sunt așa și pentru noi (sau mai ales pentru noi, cei slabi).

În acea primă zi am fost impresionat de numărul destul de mare al tinerilor prezenţi la Liturghie. Între ei, soţi și soţii, soţii însărcinate, cunoscând sau nu rânduielile, știind sau nu când nu se poate sta jos sau când să ascultăm „cu înţelepciune, drepţi”, uneori zâmbind în momente nu dintre cele mai potrivite – dar prezenţi pe toată durata, așteptând momentul culminant. Momentul în care cu lumânarea aprinsă, în rând format din peste 100 de persoane (în strânsă apropiere – în „ciuda” sezonului viral care se manifestă destul de serios), apropiindu-se pas cu pas de Altar pentru a primi Sfânta Împărtășanie. 

În stânga noastră, trei tineri, cam la 20-25 de ani, cuminţi, atenţi; la un moment dat, văzând ce se petrece în Naos, în timp ce se rostesc ultimele cuvinte înainte de Crez, iar lumea se salută, se strâng mâinile reciproc, zâmbesc și procedează și ei la fel. Încântător. Puţin mai jos, tot la balcon, soţul încearcă să-și convingă soţia să plece. La toate încercările acestuia răspunsul a fost „nu”. Amândoi au rămas, doamna cântând alături de cantori și cor. O altă familie, mereu prezentă, chiar și prin WhatsApp (unul dintre membri, probabil în străinătate; doamna deschidea telefonul „pe video”, ca să poată fi împreună), de data aceasta prezenţi toţi patru.

Copii, mulţi copii

La fel ca în aproape orice altă Duminică, mulţi copii. Unii umblând de colo-colo, alţii vrând neapărat să meargă „în faţă” și să treacă peste tot. Unii în braţe, alţii sprijiniţi pe umărul părinţilor, unii tușind, mai puţintei plângând și „vrând afară”.  Doi soţi și doi copilași, gemeni; întâi în braţe, apoi pe jos. Unul dintre drăgălași de oricâte ori putea o pornea ţintă spre Altar, ba de-a bușilea, ba mergând. În final, dintre toţi micuţii prezenţi, unul singurel a plâns și aproape că nu a vrut să primească Darul. 

Mi-am adus aminte de bucuria copiilor de toate vârstele care la Sf. Silvestru veneau zâmbind, cu dragoste către dragostea (însoţită de părticica de pâine sfinţită) și binecuvântarea primită de la Părintele Nicolae-Ioan (Dumnezeu să îl odihnească în pace!). Părintele a lucrat cândva, cu succes, în Institutul Cantacuzino. 

Trăim în vremuri de cumpănă. Ne gândim la drone, rachete, graniţe, sau ne doare sufletul pentru cei care au pierdut în câteva clipe agoniseala de o viaţă (în vâltoarea unor râuri ieșite din matcă) sau chiar viaţa. Totuși, să nu uităm ce este temeinic, să nu uităm importanţa înţelepciunii (Sofia). Să fim buni indiferent de orice ni s-ar întâmpla, cu Credinţă, Nădejde și Dragoste. Un an nou cu bine!