Ziua de 19 ianuarie s-a spus că a fost „a recunoștinței”, amintind că dintre zece persoane cu lepră, doar „cea de alt neam” s-a întors pentru a mulțumi pentru binele care i s-a făcut, vindecându-se. În altă zi am auzit spunându-se că „recunoștința este o calitate care demonstrează umanitatea” și „este ceva ce îl deosebește pe om de celelalte ființe vertebrate”.

Cu aceste gânduri mi-am amintit o zi când, în fața unui public numeros (dar neatent), mi s-a spus (prin martie 2001) pe un ton foarte sever „bine că te-au dat afară, că altfel distrugeai institutul”. Doar că amintirile au forțat apariția altor amintiri, între care o seară, cu una-două luni înainte, când, fiind ca de obicei prezent până foarte târziu în minister, la televizor se discuta despre creșterea „în exces” a numărului de cazuri de gripă. Conducerea mi-a solicitat să aflu rapid câte doze de vaccin sunt disponibile la institut. Am întrebat o dată, am primit un răspuns. Apoi al doilea; după o vreme am primit și al treilea răspuns, având în fine numărul real.

Datoria care indispune

A fost foarte „interesant” ca într-o parte să mi se spună că „nu fac nimic pentru...”, iar în cealaltă că „fac prea mult”. Eu nu aveam de gând să fac nici prea mult, și nici prea puțin, ci tot ce trebuie făcut pentru binele sănătății publice din România.

În 2002 urma să plec în Afganistan, într-un loc despre care nu știam nimic. În același an, înainte de Sfintele Paști mi-a fost dăruit un gând: și atunci am mers pe la toți cei care arătaseră că nu îmi doresc binele sau care credeau că eu le-aș fi făcut ceva rău și mi-am cerut iertare. 

Dar aveam o întrebare: oare de ce dacă faci cuiva un bine se poartă cu tine urât sau chiar te urăște? Nu mai știu cine mi-a dat răspunsul, dar a spus mot-à-mot: „Dacă faci cuiva un bine, se va simți dator. Iar această datorie indispune și ajunge nu doar să nu îți mulțumească, ba chiar este posibil să te urască”. M-am mirat, dar am înțeles. De atunci am observat multe alte exemple.

Trăim vremuri neașteptat  de dificile

Speranța exprimată în ultimul articol publicat în 2024 rămâne (1). Trebuie să rămână. Este inadmisibil să uităm Credința, Nădejdea și Dragostea. Însă nu este ușor.
Sunt multe lucruri care parcă sunt făcute cu un singur scop: să îți pierzi speranța – să ajungi la disperare – să cedezi – să pleci – să abandonezi. Nu toți rezistă. Și nimeni nu rezistă fără „urmări”. În cazul meu, foarte numeroase (și uneori periculoase) pusee hipertensive care alternează cu valori normale (în condiții normale, acasă, cu familia), făcând foarte dificilă o decizie terapeutică. 

Sunt între cei cărora, copii fiind, bunicii și părinții ne spuneau „Istoria adevărată” și astfel sunt mult mai greu de mințit. Ascultam „Europa liberă” (uneori doar „Metronom”) (2), cântam cântece patriotice interzise (3). Așa cum se poate observa în notificările bibliografice, riscuri existau. Au avut încredere în noi și ne-au crescut în spirit românesc. Dar, au avut cândva și o mare teamă. Eram în excursie prin țară și un milițian l-a oprit pe tata nu știu pentru ce. Eu și sora mea am început să cântăm „Tricolorul”... fără urmări. 

Ce cântece, ce patriotism, ce speranță (4). Speranță în vremuri tare grele. Am sărbătorit din nou Ziua Unirii Principatelor Române (5). Cât de frumos ar fi ca toți să aibă „inima română” pentru un viitor cu Credință, Nădejde și Dragoste!
La mulți ani, România! 

Bibliografie

1.https://www.viata-medicala.ro/treizeci-decembrie-doua-mii-douazeci-si-patru-40440

2.https://romania.europalibera.org/a/lagarul-comunist-muzica-europa-libera-inchisoare/32685949.html

3.https://adevarul.ro/stiri-locale/hunedoara/lista-cantecelor-interzise-in-comunism-imnurile-1835691.html#google_vignette

4.https://www.youtube.com/watch?v=ZUjgGy0fPaM

5.https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Unirii_Principatelor_Rom%C3%A2ne