Perioadă de vacanță, dar și de frământări sociale și guvernamentale legate de criza financiară care paște România. Ca de obicei, se caută soluții. Patru partide trebuie întâi să ajungă la un compromis legat de măsurile de austeritate ca apoi să le propage în unde succesive, sub formă de pachete, unul mai restrictiv decât celălalt. În acest joc de binecuvântare legislativă a măsurilor viitoare a intrat și medicina. 

Am ascultat cu interes propunerile care merg pe mai multe paliere. Sunt perfect de acord că personalul medical trebuie plătit după performanță. Este adevărat că unii confrați nu știu cum să spargă ușile ca să plece mai devreme de la serviciu. Alții, acolo unde sunt norme per secții, nu știu cum să se fofileze, deși normele pentru cei cu jumătate de normă și obligații universitare și cei cu normă întreagă sunt bine bătute în cuie. Totul este de fapt un bumerang resimțit ulterior ca presiune pentru cei care trebuie să compenseze prin muncă și să păstreze normele și cerințele pentru secțiile în care lucrează sau pe care le conduc.

Chiar  sunt curios cum se va rezolva acest aspect într-o perioadă în care sporurile scad și în care practic, salariile se reduc atât pentru medici, cât și pentru personalul mediu. 
Poate că va apărea o altă criză – deocamdată mai puțin vizibilă, dar deja existentă– , cea de angajare a asistentelor, infirmierilor și îngrijitoarelor care, dacă nu mai au acest spor, preferă să meargă la o bancă comercială pe post de femeie de servici, ca asistentă într-o zonă cu mai puțin stres sau în  sistem privat, acolo unde sunt mai bine plătite. 

Paralelismul public-privat

S-a vorbit de paralelismul privat-stat. Acesta există și a crescut exponențial, cu o înclinare spre zona privată. Că unii doctori neglijează contribuția lor la stat în favoarea privatului nu neg, dar nu ar trebui să generalizăm. Se propune ca acele cazuri care sunt mutate de la serviciul privat la cel de stat să fie acoperite financiar de cei din privat care le trimit. 

E și aici o întrebare: dacă în serviciul din privat nu există posibilitatea unor servicii de investigații suplimentare necesare și dorite și se parcurge acest drum ce se va întâmpla în final? Este valabil pentru anumite ambulatorii care funcționează în sistem privat. Și care la capitolul paletă investigațională nu stau grozav. 

Sigur că se va ajunge în final la reducere și economii la bugetul de sănătate, dar se uită că acest buget nici în perioade de liniște nu a fost darnic și a poziționat întotdeauna România  în statistici pe locuri codașe. Cine va suferi în primul rând ? Lista s-ar putea să fie lungă: programe care merg bine pentru că sunt compensări de aparatură și de medicații ar putea intra în colaps.

Ce facem cu „respirația”?

Toată admirația pentru lansarea programelor de prevenție în aria cardiovasculară, dar ce facem cu „respirația”? Pneumologia românească nu are astfel de programe decât pe cele ancestrale pe tuberculoză, hipertensiune pulmonară și „Stop Fumat”. La toate s-a resimțit o lipsă de finanțare care nu a permis o continuitate cu medicații noi sau o extindere a asistenței fumătorului sau a celui cu hipertensiune pulmonară la nivelul dorit. 

Temerile se accentuează și în privința compensării aparatelor de CPAP și BIPAP, a oxigenoterapiei  la cei cu sindrom de apnee în somn sau cu afecțiuni respiratorii cronice,  unde tocmai compensările aceste au permis accesul crescut al bolnavilor la acest tip de asistență ,cu ameliorări ale complianței de până la 90%. Din nou un cui al lui Pepelea la care ar trebui să medităm chiar și în condiții de criză. 

La  televizor a mai apărut o discuție cu iz pneumologic. Un spital din provincie cu profil pneumologic era citat pentru sporul de tuberculoză de 85% versus Institutul de Pneumologie „Marius Nasta”, unde acesta s-a redus gradual și progresiv în ultimul an și jumătate parcă prefigurând viitoare schimbări. Sigur că totul pleacă de la sporul de expunere la o afecțiune contagioasă precum tuberculoza. Tuberculoza  este încă o realitate și rămâne în continuare o provocare pentru sistem; în cei 40 de ani de activitate în institut am avut destui colegi care au simțit pe piele proprie evoluția acestei boli. 

Mai este alimentată această diferența și de un fapt bine cunoscut: salariile din unitățile care aparțineau de Ministerul Sănătății erau sub nivelul celor care țineau de primării. Poate că această  tendință de uniformizare va ține cont de performanțele unităților, de gravitatea cazurilor internate, de dotările și supra specializările medicilor și ale personalului sanitar în general. 

Amănunte scăpate din vedere

Cuvântul pneumologie a fost pronunțat și atunci când s-a vorbit de numărul de paturi excedentare. Este ciudat, cu atât mai mult cu cât încercări de reducere a numărului de paturi în sfera pneumologiei și nu numa, s-au mai făcut în alte mandate, sub alți miniștrii. S-au închis sanatorii care ulterior au devenit ruine. Astfel, redeschiderea acestora a devenit imposibilă. 

S-a pronunțat și partea de costuri extrem de mari legate de reabilitarea respiratorie, dar – din nou – s-a uita un amănunt care pune probleme mari în acest moment în serviciile de pneumologie: lipsa locurilor pentru secții de reabilitare respiratorie de sine stătătoare și, mai grav, lipsa paturilor de paliație. În România, în prezent, paliația nu este corespunzător poziționată conform percepțiilor europene,  nici din punctul de  vedere al numărului de paturi, dar nici ca număr de specialiști. Această suferință încarcă nedorit spitalele de pneumologie.

Poate că deciziile viitoare ale autorităților nu vor privi doar pneumologia ca o rudă săracă, „pătată”  în peisajul specialităților medicale din România, ci vor aduce schimbări care să o reașeze în primele poziții ale clasamentelor asistenței medicale, deoarece la capitolul prevalență și decese prin varii boli suntem extrem de competitivi. În primele zece poziții regăsim cel puțin patru afecțiuni respiratorii. 

Altfel s-ar putea să ajungem la vorba lui Thomas Alva Edison: „În viață nu primești niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi” sau să aibă ecou curând și ceea ce Benjamin Franklin  spunea odată: „Fii atent la cheltuielile neînsemnate! Chiar și o fisură mică poate scufunda un vapor mare”.