Încheiere

Se angajă în traversare prea târziu și culoarea roșie a semaforului o surprinse înainte să ajungă pe partea cealaltă. Mergea încet și se așteptă să audă sunetul claxoanelor iritate, dar strada rămase tăcută. Recunoscătoare, se opri pe marginea trotuarului și își aranjă în talie fusta care părea să nu o mai recunoască. Se îndreptă apoi spre una din florăresele așezate direct pe asfaltul de lângă poarta cimitirului și alese un buchet de crizanteme albe.

— Cu soț, frumușață, să n-ai grijă, că le-a numărat baba, o asigură femeia, în timp ce-i dădea restul.

Cu ele în mână, intră și porni pe aleea centrală, spre capela care se vedea la capătul ei. O să aprindă o lumânare, o să lase florile la icoană și o să se roage. Măcar atât putea să facă. Ideea îi venise la plecare, în timp ce o aștepta pe doctoriță să-i scrie rețeta. Stătea în picioare, lângă masă și când se uitase pe geam, văzuse cimitirul. 

Zgomotul apei îi atrase atenția și descoperi cișmeaua ascunsă de trunchiul unui copac. O femeie umplea niște sticle de plastic tăiate pe jumătate și o așteptă să termine. Avea gura uscată, dar îi fu silă de cana de metal prinsă cu lanț și se mulțumi să-și umezească buzele cu dosul palmei.

Capela avea pereții văruiți în alb, ca și ușa de termopan de la intrare. Intră și rămase câteva clipe nemișcată, până când ochii i se obișnuiră cu semiîntunericul dinăuntru. Spre surprinderea ei, încăperea, nu foarte mare, era plină, iar oamenii stăteau înghesuiți unii în alții. Câțiva îi aruncară priviri curioase, dar tot atunci preotul începu să vorbească și capetele se întoarseră spre el.

— Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților, miluiește-ne pe noi.

Neștiind ce să facă, rămase lângă ușă, strângând buchetul cu amândouă mâinile. O femeie veni lângă ea și-i întinse o lumânare prinsă în batistă. Îi mulțumi, înclinându-și capul, dar evită să o privească. Apoi se gândi să plece.

— Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.

Ar fi putut totuși să mai rămână puțin, ca să asculte slujba. Se bucură că tonurile închise cu care era îmbrăcată se amestecau cu cele din jur. Ridică capul spre icoanele de pe pereți și de la ele privirea îi alunecă, fără voie, la sicriu, apoi la cei din apropierea lui și din nou la sicriu. Își impuse să nu se mai uite într-acolo și se concentră asupra pardoselii acoperite cu linoleum gri, la fel ca cel din salonul de spital.

— Bine ești cuvântat, Doamne..., învață-mă îndreptările Tale. Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul tău... 

O durea burta și avea o senzație vagă de amețeală. Ei vruseseră să o țină peste noapte, din cauza hemoragiei, dar ea insistase să plece. Își aminti apoi că nu mâncase nimic de-aseară și se gândi că ar putea fi și de-acolo. Scoase din poșetă o bomboană mentolată și începu să o desfacă din folia de plastic, încercând să nu facă zgomot. În clipa aceea îl văzu, uitându-se la ea. „Doamne, ce caută un copil aici?!”, gândi, întrerupându-se și băgând bomboana la loc în poșetă. „Cum poți să aduci un copil la cimitir?”.

— Nu vă mirați de aceasta, căci vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândirii.

Simți că i se face rău și de teamă să nu leșine, ieși din capelă și se așeză pe una din băncile de la intrare. Își desfăcu jacheta la gât și inspiră adânc. După câteva clipe ușa se deschise din nou și în pragul ei apăru copilul însoțit de o femeie în vârstă.

— Mamaie, mi-e sete.

Femeia îl luă de mână și plecă cu el în direcția cișmelei. Închise ochii ca să nu-l vadă dispărând printre morminte. „Copiii nu au ce căuta în cimitire. Și nici în spitale. E împotriva firii”, se răzvrăti ea. Rămase încă o vreme cu ochii închiși, apoi auzi vocile celor dinăuntru. Cineva dăduse deoparte amândouă canaturile ușii și oamenii ieșeau în urma sicriului, alcătuind un mic cortegiu care se îndepărtă în liniște. Mai așteptă un timp și după ce simți că e în stare să se ridice, se întoarse în capelă, aprinse o lumânare, lăsă florile la icoană și se rugă.

Când ajunse din nou la poarta cimitirului, umbra spitalului cuprinsese jumătate de stradă și continua să se întindă spre trotuarul pe care se afla ea. Se opri o clipă, străbătută de un fior și petrecându-și poalele jachetei peste pântecul acum gol, porni spre stația de autobuz.