Vorbim de aproape un sfert din populaţia Ucrainei, dar vorbim de jumătate dintre copiii ei, bătrânii ei, grupurile ei vulnerabile.

Provocările sunt imense. Și pentru România  provocările sunt imense. 

Reacţia de candoare, de omenie a lăsat încă de la început loc unei cronologii tacite a apatiei aparente, așteptării și socotelilor despre ce facem mai departe. Asta, de îndată ce a devenit evident că ne uităm la un război de durată, de uzură, și care cere mai mult decât resursa obișnuită de rezilienţă.

Cere o escaladare rapidă a capabilităţilor. Că vorbim de cele economice, de transport, dar și cele sanitare, escaladarea rapidă a capabilităţilor vine cu totul alte provocări decât cele recente, din pandemia de COVID-19. Și atunci am avut o migraţie masivă, dar acolo vorbeam de români plecaţi la muncă în străinătate și care, pentru o vreme, au revenit fie la familiile lor, fie la case deja construite, fie în comunităţi deschise să-i primească cel puţin o vreme. Aici ne uităm la persoane cu o demografie diferită, deci cu posibilităţi, dar și vulnerabilităţi diferite.

Dincolo de faptul că România este – deocamdată – doar ţară de tranzit, într-un viitor sumbru pe care nu ni-l dorim, dar pe care devine musai să îl pregătim, vom vedea (și primi) refugiaţi a căror stare de sănătate, al căror moral va fi cu totul altfel decât până acum. Avem nevoie să ne ranforsăm rapid sistemul medical și de asistenţă psiho-socială. Este o frază simplă, dar aproape imposibil de pus în practică.

Pe de o parte, e nevoie de mulţi bani. Pe care să zicem că îi avem, sau i-am avea, sau îi vom obţine. Dar pe de altă parte, e nevoie de capital uman, de forţă de muncă, și acolo nu-i poţi lua cu arcanul.

România trebuie să treacă la o ofensivă a recrutărilor în lumina epocii pe care o trăim, în care rostul nu va fi doar de căpătuială pentru obișnuiţii samsari de criză, dar și de consolidat un nou răsărit moral pentru acest neam. Și asta pentru că războiul e la porţile noastre. Noi nu suntem în el, dar îi resimţim dogoarea.

Când spun recrutări mă refer la faptul că aproape jumătate din capitalul nostru uman de medicină primară se apropie de vârsta pen­siei. Aproape jumătate din forţa noastră de medicină de urgenţă, aidoma, se apropie de vârsta pensiei.

Avem zeci de mii de copii ucraineni care au intrat pe teritoriul României, unii care au nevoie de protecţie socială, și noi n-avem (n-aveam oricum) suficienţi pedo-psihiatri și pedo-psihologi, respectiv pediatri nici pentru ai noștri.

N-avem timp de pierdut, n-avem timp de tăgadă. Evident, când vremea provocării vine, ne vom descurca, fatalmente, cu ceea ce avem, cu cât ne-am priceput să agonisim. Dar nobleţea profesiei medicale o cere, să arătăm că nu suntem degeaba și că n-am făcut degeaba alegerea de-a deveni doctori. Respectiv aceea de-a ne numi în continuare români.

De același autor