Aproape c-ai putea deduce un mers al trenurilor vieţii, ale morţii, din frecvenţa cu care apar semnalele acustice. Săptămâna trecută au atins un apogeu.

Astfel că, acum, lipsa lor îmi dă surpriză. E o rupere de ritm. O schimbare în care tăcerea devine semn de punctuaţie. Un suspans. Deodată apare, distant, același ecou familiar, ca o orbită fonică a unui satelit monstruos. Afeliu și periheliu. Și știu, știu că un bolnav ori e transportat spre spital, ori va fi luat de undeva, iar apoi dus. Face parte din viaţa orașului în care trăiesc.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit atât de mult, în lumea noastră înconjurătoare, de viaţă și de moarte ca în ultimii doi ani. Frământarea nu e doar în plan existenţial. Are o anvergură mitică, dată de suma celor plecaţi, luaţi dintre noi.

Trăiam înainte cu orbul găinii privind coasa anuală a celor bolnavi, decedaţi. Că aveam viaţă grea sau ușoară, faptul de-a pierde, prin moarte, pe cineva drag ţinea de o anume intimitate a vieţii. Începea de obicei cu „Ai auzit de cutărică?”. Și cam atât. Dar, mai nou, întrebarea adaugă un alt fel de frison: „Ai auzit de cutărică? Și el...”. Iar asta creează povară, încrâncenare, neputinţă, distress.

Ne va trebui mult timp să vindecăm astfel de suferinţe. Cândva. Nu știu când, e deocamdată un timp imaginar. Și nu știu dacă putem face asta separat, luat parte în parte, casă cu casă. Asistăm, de fapt, la nașterea unui nou ev. Cei dinainte, cei din timpul, dar și cei de după vor forma trei straturi, din care noi spunem că cel mai important e să avem grijă de aceia din urmă. Cărora, de fapt, le aparţine viitorul.

Între timp, alt semnal, altă sirenă de ambulanţă răsună. Nu avem voie să rămânem obișnuiţi în acest prezent. Resemnaţi. Indiferenţi. Ne agăţăm de speranţă. Fără de care nu există, de fapt, viitor.

Ce va fi acest loc fără (și) oameni capabili să vindece răni sufletești? Momentan, alergăm după surse de oxigen, după paturi de „terapie”. E nevoia momentului. Dar momentul va trece. Ne vor trebui psihologi. Ne va trebui terapie. Da, și preoţii vor avea un rol important de jucat. Fără toate piesele mecanismului nu poţi, de fapt, discuta sănătatea. Omul este mai mult decât o jucărie care uneori se mai și strică. Are un ceva, ceva doar al lui. Îi spunem identitate. Îi spunem biografie. Îi spunem destin.

Mai mult de același autor