„Epidemiologia” malpraxisului din ultimii ani se datorează în mare măsură progresului rapid al medicinei. Acesta a făcut ca actul medical să devină din ce în ce mai mult o obligaţie de rezultat, considerându-se că medicul are în prezent toate mijloacele diagnostice și de tratament pentru a oferi pacientului un efect terapeutic garantat.

În același timp, persistă o anumită inerţie în faţa progresului juridic ce împiedică unificarea legislaţiei malpraxisului în cadrul UE. Această inerţie se datorează atât caracteristicilor culturale naţionale, cât și rezistenţei la schimbare din partea sistemelor medicale și globalizării medicinei.

Principalele obiective ale unui model eficient de compensare sunt: despăgubirea rapidă a pacienţilor, degrevarea sistemului judiciar de cazurile de malpraxis și menţinerea unor costuri rezonabile ale asistenţei medicale prin evitarea practicării unei medicine defensive și superinvestigaţioniste.

Compensare prin proceduri extrajudiciare

Indiferent de tipul de sistem juridic (romano-germanic sau common law), tendinţa actuală pe plan mondial este ca malpraxisul să fie compensat prin proceduri extrajudiciare.

În acest sens există două mari modele:

1. „No-fault system”, care se referă în mod esenţial la o filosofie socială ce urmărește despăgubirea pacientului prejudiciat, fără ca acordarea compensaţiilor să depindă juridic sau administrativ de probaţiunea unei culpe medicale;
2. Concilierea extrajudiciară, medierea sau arbitrajul, care, deși fiecare aparţine conceptual sistemelor juridice bazate pe culpă („fault system”), reprezintă alternative extrajudiciare ce și-au demonstrat funcţionalitatea în domeniul malpraxisului medical.

Avantajul principal în aceste proceduri este dat de faptul că părţile aflate în faţa unui potenţial litigiu – pacientul, medicul, spitalul și asigurătorul – pot să ajungă la o înţelegere înainte de a fi deschis un proces în faţa unei instanţe de judecată. Astfel, se asigură o despăgubire corectă a pacienţilor, costurile acestor proceduri se reduc și se degrevează justiţia.

Prejudiciul și pseudo-eroarea

În România, deoarece răspunderea civilă este de tip delictual, pacientul, pentru a putea beneficia de despăgubiri, trebuie să demonstreze că eroarea medicală care a determinat apariţia unui prejudiciu a fost consecinţa unei neglijenţe din partea medicului. De multe ori însă prejudiciul pacientului este doar în mod aparent rezultatul unei erori (așa-numitele pseudo-erori), fiind, de fapt, consecinţa unui eveniment advers imprevizibil care a survenit fără a exista o vină din partea medicului.

Studiile de specialitate au arătat că în circa 50% din acuzaţiile de malpraxis nu există o deficienţă medicală certă, iar prejudiciul fizic produs pacientului are drept cauză un rezultat nedorit și imprevizibil al actului medical. Apariţia acestor situaţii se pare că ţine în mod esenţial de progresul medicinei, fiind consecinţa unui cumul de factori dintre care cei mai importanţi sunt: reactivitatea individuală a pacientului și organizarea sistemelor de sănătate.

Prof. dr. Cristian Stan este medic primar legist