Am învăţat mult. În medicină înveţi permanent, dar nu bănuiam că o să învăţăm atât de mult, atât de repede. Mulţi dintre noi au fost smulși din zona lor de confort profesional, puși să facă altceva,
altcumva.

Eu unul am învăţat cât suntem de asemănători în suferinţa noastră. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, medici și pacienţi, de abia acum începem să ne dăm seama că am fost mai uniţi decât credeam. Nu a fost, din păcate, decât arareori o unire a solidarităţii. Mai curând o asemănare în simţiri, temeri, speranţe.

Am văzut împreună cum viaţa omenească se poate devaloriza. De la începutul anului, rare au fost zilele în care să nu cunosc o familie care nu a plătit tribut bolii, căruia nu i-a murit un părinte, un bunic, de COVID.

În timp ce întâmpinăm, euforic, deschiderea graniţelor și sezonul vacanţelor, să nu uităm cât de banală a fost moartea, la doi pași de noi. Dacă uităm, noi înșine vom valora mai puţin.

Am învăţat instabilitatea temeliilor noastre identitare. Că statutul social, cultural, de „doctor” e unul cu două tăișuri. Am fost, pe rând, adulaţi, huiduiţi, luaţi drept salvatori, luaţi drept criminali.

Există acum, și va rămâne cu noi, un curent de opinie puternic anti-medical, anti-raţional, înrădăcinat în instinct și superstiţie, în narcisism și paranoia. Va face parte de-acum din lumea în care trăim și ne va reflecta, mereu deformat, dar poate, uneori, revelator, greșelile, eșecul de comunicare, nucleul psihotic colectiv.

Dacă există o conștiinţă colectivă, de ce nu ar exista o patologie a ei, de ce nu ar exista delir colectiv? Și ce impact va avea el asupra realităţii convenţionale, și așa extrem de tulbure?

Am învăţat să trăim cu ceea ce nu știm. Să nu mai luăm drept garantaţi vechii noștri topi medicali, să nu mai contăm nici măcar pe bunul simţ instilat în noi încă din facultate. Pentru o vreme, toate scenariile, și cele mai rele, și cele mai absurde, au fost luate în serios în calcul.

Am învăţat ce înseamnă anxietatea, și nu mă refer la atacuri de panică și insomnii, ci anxietatea profundă, a conștientizării că sub noi nicio podea nu e sigură.

Vreau să văd ultimul an ca pe adevăratul rit al trecerii pentru noi, medici, oameni. Până în 2020 am fost adolescenţi care ne credeam adulţi. Sper ca 2021 să ne fi adus maturitatea de spirit de care aveam atât de multă nevoie de trei decenii. Și poate că pe ea vom putea construi și altceva decât scenarii, jocuri politice, ideologii și teamă. Poate vom lucra la asta după vacanţă.