Kinetoterapeutul va trebui să cunoască și să lucreze cu următoarele noţiuni: bază de susţinere, unghi de stabilitate și posturi (poziţii). Ca noţiune generală, baza de susţinere este definită de specialiști ca fiind suprafaţa care suportă greutatea unui corp sau obiect. În cazul corpului uman, aceasta este descrisă ca având formă trapezoidală, delimitată anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora, iar posterior de linia imaginară care unește călcâiele. Baza de susţinere poate fi reprezentată și de puncte ale anumitor părţi ale corpului sau segmentelor care iau legătura cu o suprafaţă de contact.

Unghiul de stabilitate este format de dreapta care unește centrul de greutate al corpului uman cu oricare dintre marginile bazei de susţinere și din dreapta reprezentată de proiecţia centrului de greutate al corpului pe baza de 
susţinere. 

Posturile sau poziţiile în stări de echilibru sunt date de așa-zisele reflexe posturale, dirijate de centrii nervoși posturali care primesc informaţii de la proprioceptori, exteroceptori, aparatul vestibular, ca rezultat al travaliului static al anumitor grupe musculare, în special cele cu rol stabilizator.

Kinetoterapeutul va trebui să ţină cont de:

- starea în care se află restul articulaţiilor pacienţilor;

- starea de sănătate a aparatului vestibular;

- gradul de adaptabilitate a pacienţilor la modificarea presiunii intracraniene în urma modificărilor schimbărilor de postură;

- valorile hemoglobinei după pierderea de sânge din timpul operaţiei;

- prezenţa anumitor afecţiuni care provoacă sindrom vertiginos etc.

Este de înţeles faptul că în timpul evaluării echilibrului, kinetoterapeutul nu va putea aplica testele clasice, cum ar fi: testul Flamingo, testul brânciului, testul Tinetti etc. Va trebui să-și adapteze metodele în funcţie de condiţiile specifice în care se află pacientul în primele zile postoperatorii. Așadar, putem spune că testarea echilibrului s-ar putea face în statică, în dinamică fără deplasare și în dinamică cu deplasare.

Testarea în statică și în dinamică

Testarea în statică se va face iniţial posturând pacientul în așezat la marginea patului și se va măsura timpul în care va reuși să stea în această poziţie fără să se dezechilibreze ori să apară starea de oboseală. Dacă pacientul va putea sta 15 minute în această postură, va putea fi testat în etapa următoare din postura ortostatică fără deplasare. În această etapă se va cronometra cât poate sta pacientul în ortostatism sprijinit pe cadrul de mers și cu ajutorul kinetoterapeutului. Dacă pacientul va sta aproximativ 15 secunde în această postură, ulterior se va testa echilibrul în dinamică fără deplasare. 

Testarea acestei acţiuni motrice se face solicitând pacientului să flecteze genunchii în alternanţă, atât cel operat, cât și cel neoperat. Dacă reușeste să facă cinci repetări pentru fiecare membru pelvin va fi un rezultat bun, trei repetări vor fi considerate rezultat satisfăcător, iar sub trei repetări vor fi interpretate ca rezultat slab. 

Testarea echilibrului în dinamică cu deplasare va face ca pacientul sprijinit pe cadrul de mers să înceapă cu ajutorul kinetoterapeutului să execute câţiva pași înainte și înapoi. Efectuarea deplasării spre înainte se va face în trei timpi, având următoarea succesiune: cadrul, membrul operat și apoi membrul sănătos. Spre înapoi, înșiruirea efectuării celor trei timpi va fi: cadrul în spate, membrul sănătos în spate și apoi membrul operat în spate. Aici vom putea spune că cinci pași reprezintă un rezultat bun, trei pași un rezultat satisfăcător, iar sub trei pași efectuaţi – un rezultat slab.

După externarea din spital, înainte de continuarea programului de recuperare kinetică, pacientul va trece din nou printr-un șir de evaluări, printre care și cea a echilibrului. Aceasta va fi efectuată prin mijloace avansate, dar adaptată intervalului de timp trecut de la operaţie.