Întreruperea continuității osoase a humerusului poate fi produsă în zone cum ar fi: zona humerusului proximal, zona diafizei humerale și zona humerusului distal. Atunci când vine vorba despre cauzele directe de producere a fracturilor, cele mai frecvente sunt accidentele de circulație. Dacă discutăm despre cauzele indirecte, cele mai frecvente fracturi sunt cele produse prin cădere de la înălțime sau de la același nivel pe mână cu cotul aflat în hiperextensie sau cele cauzate prin căderea pe cotul aflat în flexie. 

În cazurile în care tratamentul ortopedic nu poate fi aplicat, se va interveni chirurgical, medicul chirurg ortoped fiind cel care va reda congruența osoasă. Părțile osoase fracturate vor fi fixate de acesta cu ajutorul diferitelor materiale, cum ar fi: tije, plăci, șuruburi etc. În unele situații se pot folosi și grefele osoase, cu rolul de a facilita consolidarea fracturii și vindecarea acesteia într-un timp mai scurt. În funcție de tipul fracturii, zona în care aceasta a fost produsă și tipul materialului de osteosinteză introdus, medicul specialist va recomanda o perioadă de imobilizare a articulației umărului și cotului pe o perioadă cuprinsă între 7 și 45 de zile, în funcție de caz.

Limitări de mișcare

După această perioadă, în urma evaluărilor efectuate, kinetoterapeutul va descoperi o limitare a amplitudinii de mișcare la articulația umărului. Adesea, mișcările de flexie și abducție ale umărului sunt cele mai afectate, ca urmare a afectării mușchiului deltoid anterior și a mușchiului coracobrahial. 

Mai puțin afectate vor fi adducția și extensia humerusului. Se poate întâmpla ca musculatura compusă din mușchiul supra-spinos, mușchiul infraspinos, mușchiul rotund mic să sufere modificări structurale și funcționale în urma imobilizării umărului după intervenția chirurgicală. Efectul acestor manifestări este acela că mișcările de rotație internă și externă ale articulației umărului vor fi limitate semnificativ, înregistrând grade mici de amplitudine la măsurătorile inițiale, efectuate înainte de începerea tratamentului kinetoterapeutic. 

Forța musculară va fi redusă pentru musculatura ce compune mișcările de adducție-abducție, flexie-extensie și rotație internă-rotație externă ale humerusului. Amplitudinea de mișcare mică a articulației va face ca forța măsurată pentru musculatura afectată să se poată evalua doar în zona lungă sau în zona scurtă. Această zonă este determinată de distanța dintre originea și inserția pentru mușchii evaluați.

Exerciții de recuperare

În realizarea programului de kinetoterapie se va evidenția în primă fază redarea amplitudinii de mișcare a articulației umărului. Acest lucru se va face prin realizarea de mobilizări pasive pe care kinetoterapeutul le va aplica pacientului. În vederea efectuării acestor mișcări, pacientul va fi posturat în pozițiile de decubit dorsal, așezat și ortostatism. Articulația umărului se va manevra până la limita durerii. 

Gradele amplitudinii vor crește progresiv în timp și nu se vor face salturi de etape în timpul aplicării tratamentului.  Se vor efectua și mișcări autopasive pe care pacientul le va face prin mobilizarea membrului afectat cu ajutorul celui sănătos. În timpul aplicării acestora se vor folosi diferite obiecte, cum ar fi mingi, corzi elastice, bastoane, scripete etc.  

Este important ca toate aceste acțiuni motrice să fie efectuate sub stricta supraveghere a kinetoterapeutului, pentru a corecta eventualele erori de postură și de execuție. Kinetoterapeutul va măsura periodic gradele de amplitudine redobândite în urma tratamentului, pentru a avea o evidență reală asupra evoluției. 

Reabilitarea în totalitate a amplitudinii de mișcare a articulației umărului după o fractură operată este un proces îndelungat, ce poate dura până la opt luni. Cu toate eforturile depuse de medic, kinetoterapeut și pacient, nu de fiecare dată se poate reuși redarea unei amplitudini de mișcare care să fie egală cu cea a unui umăr sănătos.  

Bibliografie:
F. Plas, Kinetoterapia activă - Ed. Polirom 2001
Gh. Tomoaie, Fracturile humerusului proximal - Ed. Clusium 1999
I. Drăgan, Medicină sportivă - Ed. Medicală 2002