Într-un fragment din faimoasa sa carte, „Itinerar psihiatric” (Editura Junimea, Iași, 1975), profesorul Petre Brânzei (1916-1985) explică diferența dintre două tulburări mintale: egofobia psihastenică și paradoxalitatea schizofrenică. Psihastenicul, care suferă de egofobie, este conștient de absurditatea propriilor obsesii și fobii. El încearcă să le gestioneze și să le compenseze într-un mod rațional, ceea ce îl face să fie foarte conștient de stările sale și de faptul că sunt exagerate. Această capacitate de autoobservație, descrisă prin exemplul unui pictor, arată lupta interioară a psihastenicului pentru a păstra un echilibru între rațiune și fricile sale obsesive. 

Citiți și: Profesorul Brânzei, duhovnic, prieten și medic pentru pacienți 

Egofobia este o formă de anxietate extremă legată de sine, care se manifestă prin frică sau repulsie față de propria identitate sau personalitate. Persoanele cu egofobie pot fi hipersensibile la propriile gânduri și comportamente și adesea dezvoltă o teamă irațională de a se confrunta cu propria lor persoană sau esență. În contextul psihasteniei, egofobia se manifestă printr-o conștientizare acută a absurdității stărilor obsesivo-fobice, ceea ce îi face pe cei afectați să încerce să-și controleze anxietatea prin diverse strategii de compensare.

Mai jos, redau textul scrisorii unui pictor de 24 de ani, adresată profesorului Brânzei, o „autoobservație a unui talentat artist”, după cum nota psihiatrul ieșean:

De mic aveam un fizic debil, foarte anemic și suferind.

Foarte susceptibil, neîmpăcat, sperios, tresărind în somn cu palpitații din cauza unor vise fantastice ce făceau din noapte un chin pentru mine. Față de mâncare aveam o repulsie ce dură până la vârsta de 11 ani. Cuprins mereu de o stare de melancolie și oboseală, nu puteam fi la nimic bun celor de acasă, astfel, fiind lăsat în voia mea. Începusem să desenez pe la vârsta de 6 ani și să sculptez în lemn. În școală eram destul de încet, absent cu gândul de la lecții, slab din cale-afară la matematică, spre deosebire de geometrie, care îmi plăcea. Orice lucru se complica în mintea mea, căutând cauza lui, pe care, neînțelegând-o, rătăceam cu mintea în abstract.

În primii ani de pictură eram foarte entuziast, pe vremea aceea credeam că este de ajuns să ai talent pentru a face orice. În acest timp am dus o viață foarte dezorganizată și împotriva legilor sănătății. Într-un spirit de grupă, alături de alți colegi, mă complăceam într-o atmosferă de boem, și toate cele decurgând de aici, socotindu-le ca fiind inerente vieții artistului.

În anul 1948 am reușit să încep a mă elibera de toate acestea, schimbându-mi concepția de viață. Pictura devine pentru mine singura preocupare, însuși sensul vieții. Pe măsură ce pătrundeam însă în tainele picturii, deveneam mai neliniștit, începând să cunosc din decepții.

Cu timpul am început să fac cunoștință cu pictura bună, atât românească cât și străină, ajungând la discernământ propriu. Spiritul critic s-a dezvoltat atât de mult, pășind pe un plan aproape cu totul cerebral al artei, încât, conștient într-un totul, neînsemnatul rezultat practic obținut față de ceea ce pe calea gândirii atinsesem, am început să trăiesc o emoție neobișnuită, un complex cu totul intim, de neexplicat, închizându-mă mereu în mine și ascultând o durere permanent crescândă. La un moment dat a apărut o spaimă de fiecare dată înainte de a începe o pictură, ideea unui provizorat mă stăpânește producându-mi palpitații. O încordare a minții, stare groaznică, oribilă, iad prezent ce are putința de a lega până și plânsul. Viața de acum asemenea unui coșmar, în care voința mea se reduce la un geamăt mut, însumi fiind spectator în fața tragediei ce sunt eu.

Conștiința însă poate este cel mai mare rău în starea actuală. De multe ori gânduri întunecate încearcă să mă învăluie. Intensitatea crescândă a decepțiilor exercită o influență asupra sufletului meu. O oboseală mare, atât fizică cât și intelectuală, memoria foarte slăbită și o continuă tensiune îmi paralizează activitatea voinței. Astfel am impresia că totul se scurge pe lângă mine, împreună cu nemilosul timp.

Impulsul lăuntric al unui permanent „acum” în opoziție cu conștiința unui provizorat, cauzat de lucruri din afară, din care naște un mereu „mai târziu”, transformă atitudinea mea în disperare. Un gol imens este în sufletul meu ce nu poate fi umplut cu nimic din afară, decât din el însuși. Totul pleacă dintr-un punct, singura natură, cauza a acestui efect dezastruos, putând în același timp singură produce un efect de salvare. În momentul de față nu doresc decât să am paleta în mână, obsesie ce mă urmărește peste tot și mereu, asemenea unui virus ce trebuie cu desăvârșire înlăturat.

Trebuie să ating pe graficul meu punctul prin care să pot comunica cu lumea împăcându-mă cu ea și cu mine însumi, recunoscând astfel iubirea în cea mai mare suferință. Nu doresc decât un singur lucru; acela care mă poate salva și nu este altul decât libertatea de a picta, liniște ce nu o pot avea decât de la acest lucru.

De multă vreme, barca mea naufragiază aproape de țărmul în care voiesc să-mi arunc ancora, dar valuri furioase îmi iau de fiecare dată acest prilej. Până în prezent am distrus absolut tot ce am pictat, acționând împotriva unei dorințe cu totul intime de a ajunge la primul rezultat în care să mă regăsesc. Această amânare nu o mai pot suporta, iar un strigăt din ce în ce mai mut mă izolează de orice semen.

În afară de aceasta, alte motive, de alt ordin, alimentează starea mea interioară. De pe la vârsta de 15 ani m-am îmbolnăvit de ochi (conjunctivită), nevindecându-mă cum trebuie; ochii și creierul fiind organele cele mai de preț mie. Mai târziu am început să sufăr de stomac, plămâni și alte complicații pe care nu le cunosc, având crize adevărate ce s-au ameliorat mult în momentul în care am devenit vegetarian.

În primul rând simt o încordare a minții într-atât încât nu mai sunt stăpân pe voință pentru a ieși din ea. Încontinuu am palpitații ca în așteptarea unui tren rapid în momentul când trebuie să sosească. Mereu foarte obosit atât fizic cât și mintal, atât ziua cât și noaptea, nehotărât pentru a mă culca și odihni. Mi s-a întâmplat foarte des să mă simt aproape de leșin somnoros (în timpul nopții), și să pot sta încă un ceas sau chiar mai mult în picioare sau în pat cu gândul rătăcit, neputându-mă hotărî să mă dezbrac și să mă culc. S-a întâmplat să mă trezesc de multe ori târziu în noapte stând de-a curmezișul patului cu capul în perete, cu gândul amorțit și să continui a fi prizonier gândurilor. Câteodată, rămas în picioare nu mă pot hotărî mult timp pentru lucrul pe care trebuie să-l fac; parcă aș fi hipnotizat, complet fără voință. Ceasuri întregi și chiar zile întregi nu vorbesc nimic și iarăși când sunt prins într-o discuție cu controverse poate dura la nesfârșit. Nu admit să fiu contrazis, uzând de toate mijloacele unei discuții (gesturi necontrolate, voce tare și înțepături prin cuvinte). Altă caracteristică este faptul că nu mă simt în locul meu, totul părându-mi-se un provizorat…