Trebuie aplicații practice. Și trebuie serios, pentru ca eu, elevul, să învăț. Eu tot ce spun este din experiența mea, că am ieșit din școala de asistenți și nu știam mai nimic. Că eu, în anul întâi, mi-am făcut practica, și nu am știut nimic. Și am fost umilită în ultimul hal! Oricum eram umilită, pentru că eram femeie, iar doctorii sunt medici, și medicii sunt bărbați. 

Citește aici celelalte părți ale confesiunii: prima parte, a doua parte și a treia parte.

Că ești tânăr, că nu ai experiență, iar apoi că ești și slab și nu știi nimic, pur și simplu. Se adună, se adună, până când clachezi. Și singurul lucru care te ține să mai continui să mergi la practică este pentru că vrei să continui relația pacient - asistent. Practic. Dar eu strâng din dinți și înghit umilințe și neputințe imense, ca să pot să fiu alături de pacienții mei. Dar lăsați-mă să-mi fac treaba, OK? Lăsați elevii din școala de asistenți să-și facă treaba. Au venit să învețe. Lăsați-i să învețe. Imaginați-vă așa, un coridor. Așa e în mintea mea. Eu vreau să ajung la pacientul meu, aflat în capătul coridorului. Și, când intru, mai întâi trebuie să-l ascult pe doctorul ăla, cum e libidinos și se dă la mine, și mă bagă într-un colț, să-mi zică că rolul asistentei este să facă plăcerile medicului. Mă duc pe cealaltă parte la o asistentă care-i trage palme unui pacient. Mă duc pe cealaltă parte, la altă asistentă, care ia sânge arterial. Nu nimerește artera. Pune jos acul și mai înțeapă o dată. Și când îi zic, hei, scuze, n-ar trebui să fac ceva?. Dar cine ești tu? Tu nu știu ce, nu știu ce. Și tot așa, tot așa, tot așa, ca să ajung în final să-mi fac treaba.

Cineva ar fi trebuit să mă învețe ce ar fi trebuit să fac

Sau când ajung la un pacient și nu mai pot face nimic, sau știu că aș fi putut să fac ceva dacă știam ce trebuie să fac. Mult am pomenit-o pe profesoara mea, care ar fi trebuit să mă învețe bolile și ce să fac în cazul lor. Dar toată ziua ne punea să facem referate, portofolii, nu știu ce dictare din Borundel (autorul unui tratat de Medicină Internă – n.r.). Și, după ce am avut un stop cardiac care s-a terminat prost, a venit poliția, să constate decesul. Eu m-am reîntors la gândul că cineva ar fi trebuit să mă învețe ce ar fi trebuit să fac. În schimb, am făcut dictare din domnul Borundel, Mare respect, Medicină internă pentru cadre medii.

Adică trebuie să explic ce e inima, ce face, cum funcționează, ce se întâmplă când nu funcționează, de ce are simptomele astea. Ca eu, când văd că are simptomele astea să, știu ce s-a întâmplat. Și să știu și medicamentul cu care se combate ce s-a întâmplat. 

A nu se înțelege că nu mi-am dat interesul și că aș fi vrut să vină cineva să-mi zică: fă asta! Nu! Eu, în școala de asistență, ziua veneam la garda de zi, chiar dacă nu era stagiu. Că nu mă duceam la școală, pentru că știam că nu învăț nimic, irosesc timpul. Mă duceam la garda de zi 12 ore, mă duceam acasă, învățam ore întregi a doua zi, apoi intram în garda de noapte.

Și în garda de zi, și în garda de noapte,stăteam între pacienți, că de aia sunt toate manualele mele rupte. Astfel am fost cu cărțile prin toate spitalele, și toate ambulanțele, și toate ghiozdanele, și ascunse pe nu știu unde. Mereu citeam ca să mai învăț. După spital, iarăși, toată noaptea stăteam și învățam. Toată noaptea învățam, învățam, dar eram disperată că nu înțeleg nimic. Și, după, intram în tura de noapte, în care și acolo mai citeam între pacienți. Dar tot nu era suficient. Înainte ca eu să merg la practica din spital, ar trebui să deprind niște skill-uri despre care eu nu sunt învățată la școală; sau, dacă sunt, le-am deprins cam așa: Hai, ați înțeles?Ați înțeles, da? Știți voi, da? Nu, nu știm. Cum, cum este posibil?. 

Pentru mine a fost un șoc. Cum este posibil ca profesorul care are numele scris pe coperta manualului să nu fie capabil să reproducă ceea ce el a scris în manual? Dacă el este autorul acestui manual, cum poate să nu poată să reproducă, să explice, să deseneze, să discute materia? Dacă el a scris, păi trebuie că o cunoaște, dacă el a scris. Este necesar să faci dictare, să dictezi din cartea ta?! Este necesar să faci dictare din cartea pe care tu ai scris-o?! Chiar nu putem discuta liber? Este chiar așa ofensator că ridic mâna să întreb ceva?

Școala de asistență nu m-a învățat mai nimic

Iubesc școala de asistență și a fost șansa vieții mele să fac școală de asistență. A deschis atâtea uși pentru mine și atâtea experiențe de a fi alături de pacient! Asta pentru mine este viața mea, se învârte în jurul acestui concept. Tot ce fac este pentru a putea să-mi îmbunătățesc relația cu pacientul și actul meu de îngrijire. Dar școala de asistență nu doar că nu m-a ajutat, ci m-a ținut în spate. Și tot eu trag. Fără să exagerez, pot spune că la școala de asistență nu am învățat mai nimic. Poate că am învățat câteva informații, că mi-ar fi zis un profesor o chestie interesantă și mi-a rămas în minte. Dacă eu știu ceva, am învățat eu singură și vreau să vă spun că, dacă mergeți la o clasă în inspecție, s-ar putea să vedeți că nu prea merge clasa, nu prea știe.

Dar uite că vreo cinci știu. Păi, cred că acei cinci cred că-i vina ălora, a celorlalți 25. Ei cred că aceia sunt proști. Înainte de a trage această concluzie greșită, investigați dacă cunoștințele acelora care știu sunt deprinse din școala dumneavoastră sau sunt deprinse prin studiu individual Nu vă mândriți cu cei buni, pentru că nu dumneavoastră i-ați format. Și nu vă culcați pe-o ureche, pentru că, din nou, nu dumneavoastră i-ați format. Îmi pare foarte rău că astăzi toți spun chestiile astea și chiar este trist, pentru că mulți oameni depun efort foarte mare să vină la școala de asistenți și își doresc să facă o schimbare, își doresc să lucreze în slujba omului, în slujba pacientului. Dar nu găsesc resursele unde să-și fructifice aceste skill-uri naturale și această dorință de a ajuta pacientul. Nu le pot fructifica în învățământul din sistemul sanitar! 

Deci, în concluzie, imi pare foarte rău ca trebuie să zic toate chestiile astea. Îmi doresc ca nu asta să fi fost experiența mea, iar dacă credeam că este vorba doar despre mine, nu aș fi spus nimic. Dar intuiesc că nu este doar experiența mea și că poate fi de folos spre a eficientiza învățământul sanitar înainte ca el să dispară. Școala de asistenți trebuie să se reformeze sau să renunțe la acele cadre didactice care sunt nepregătite. Nu e nicio problemă daca sunt doar nepregătite! Îi pregătești tu, ca instituție. Desigur, logic este responsabilitatea instituției să-și pregătească cadrele didactice. Și poate să renunțe la cele care au probleme comportamentale, de atitudine, ce nu pot fi remediate. Pentru că sunt puține, dar există cazuri.

Mie cu adevărat îmi pasă; cred că există niște resurse de nursing foarte bune în România, și în materie de cărți, dar mai ales de oameni. Și cred că trebuie potențați oamenii aceia. Cred că se poate, cred că putem avea o educație ca afară. Dar pentru asta trebuie în primul să renunțăm la atitudinea demodată. Într-o școală europeană nu poți avea profesori care vorbesc de sus, care intimidează și nici măcar nu-și fac treaba de a preda, ba chiar umilesc și învață elevii la prostii. Atenții, protocoale, hai că știu eu pe undeva, unde să te angajezi. Hai, că nu știu ce, lasă că vezi tu cum faci la angajare și cum nu știu ce. Până aici. Gata!

Ce se poate face

Trebuie să ne oprim cu balcanismele dacă vrem să fim într-o școală europeană. Și dacă vrem să ne facem datoria, nu suntem aici cu forța. Ai o responsabilitate. Că tu vii la școală și freci menta ca profesor, apoi mai insulți pe vreo trei, mai râzi de alți trei și citești un powerpoint, după care și faci trei poze de pus pe Facebook, să reacționăm acolo – wooah, școala noastră it's the best!. Mi se pare imoral, pentru că îți ignori responsabilitatea locului de muncă, pe care ai aflat-o de când ai venit la locul de muncă. Da, îmi pare foarte rău că am prezentat o situație critică, dar mulțumesc că m-ați urmărit și sper că am putut să aduc o perspectivă utilă expunându-mi experiența mea și părerile.