Din aprilie și până acum, pandemia s-a instalat pe tot globul, cifrele au devenit ameţitoare și adesea ameninţătoare inclusiv în ţara noastră, iar reporterul Știrilor TVR a făcut sute de transmisiuni, interviuri, reportaje, știri și postări cu și despre personal medical și pacienţi ori cadre militare implicate în gestionarea pandemiei. A făcut-o cu același profesionalism cu care transmitea și din zone de conflict, precum Afganistan, Irak, Israel sau Liban, și nu a omis nicio clipă că, în spatele situaţiilor dificile, fie ele armate sau sanitare, există mereu oameni. Iată cu ce gânduri încheie Adelin Petrișor acest an dificil.

„Mă tem de covid pentru mine și ai mei”

 Îţi este frică de COVID-19? Pentru tine, pentru echipa de filmare, pentru familia ta?

Nu cred că există vreun om echilibrat care să nu se teamă de boală. Chiar și „politicienii” rataţi care voiau să se infecteze, pentru voturi probabil, făceau acel circ cu inima strânsă. Deci da, mă tem pentru mine, pentru ai mei, mai ales când știu că medicii nu prea cunosc boala nici după 9 luni de pandemie. Așa că port mască, încerc să mă ţin departe de ceilalţi, mă spăl des pe mâini și sper.

Ce ţi s-a părut cel mai greu în relatările tale din ultimele luni? Există ceva ce te-a șocat cu adevărat?

Când am intrat prima dată la ATI, la Spitalul din Suceava, în aprilie, nu mai făcuse așa ceva niciun jurnalist din România. Mihai Florea și cu mine am fost primii care am filmat la ATI COVID. Nu știam la ce să mă aștept. Atmosfera de acolo mi-a dat fiori. Spitalul lucra cu 10-15% din personal, deci turele erau de 12 ore. Cadrele medicale erau la capătul puterilor. Se murea foarte mult. Când am intrat noi, un domn tocmai murise de 15 minute. Era încă acolo, acoperit cu un cearșaf. Într-o oarecare măsură am avut senzaţia că filmez din nou într-o zonă de război…

Au făcut ture lungi de 12 ore, în combinezoane, au purtat scutec, au slăbit câte 2-3 kilogramen pe tură, doar ca să păstreze spitalul deschis.

Imagini de impact la Suceava

Dă-ne un exemplu de medic, pacient, loc sau situaţie care te-a impresionat, din martie și până acum.

Cel mai mare impact pentru mine l-au avut imaginile din Suceava. Acolo au fost cadre medicale care au fugit, pur și simplu. Colonelul care conducea spitalul spunea că a primit în câteva săptămâni în jur de 150 de cereri de concediu, pensionare sau demisii. Au fost însă și foarte mulţi medici, asistente, infirmiere și brancardieri care au venit la muncă imediat ce au scăpat de boală; au făcut ture lungi de 12 ore, în combinezoane, au purtat scutec, au slăbit câte 2-3 kilograme pe tură, doar ca să păstreze spitalul deschis. Efortul acelor oameni m-a impresionat.

Ai văzut la lucru și personal medical civil, și militar. Există deosebiri de atitudine între unii și alţii?

Din punct de vedere profesional, și unii, și alţii își fac foarte bine treaba. Nu am văzut diferenţe între un ATI dintr-un spital civil și unul militar. Chiar dacă sunt ofiţeri, medicii militari nu au nimic cazon. Sigur, există o ierarhie, însă atmosfera este relaxată. Sunt profesioniști și își văd de treabă.

Ce gen de lucruri ţi-au povestit medicii off the record? Dar pacienţii?

Tocmai pentru că au fost discuţii off the record, nu o să vorbesc despre ele aici. Astfel de discuţii te ajută să-ţi faci o imagine mai exactă, să înţelegi mai bine anumite aspecte.

Teama cea mai mare a medicilor

După părerea ta, care sunt cele mai mari griji ale personalului medical în această perioadă?

Oamenii se tem că numărul bolnavilor va crește foarte mult și nu vor mai putea face faţă. Se tem să nu cumva să fie obligaţi să aleagă pe cine tratează și pe cine nu. Cred că e teama cea mai mare.

Dacă ai fi ministrul Sănătăţii pentru o zi, ce ordin ai da? Ce ai vrea să schimbi în sistemul medical din România?

Nu cred că aș putea fi un ministru competent, nu sunt manager. Cred însă că sunt destule de făcut pentru sistemul medical. Trist este că, în România, proiectele nu sunt continuate. Fiecare ministru începe ceva, iar următorul, în loc să ducă mai departe, șterge și vrea el să o ia în altă direcţie. Cred că e una dintre marile noastre probleme în toate domeniile, nu doar în cel medical.

Ce crezi că le trebuie pacienţilor din România, iar personalul medical nu reușește să le ofere?

Atenţie, empatie. De multe ori, cadrele medicale sunt atât de puţine încât nu le pot oferi așa ceva tuturor bolnavilor. Pacienţii sunt speriaţi, vulnerabili și au nevoie, pe lângă tratament, de atenţie, de cuvinte frumoase.

Ce te-a deranjat legat de pandemie, din punct de vedere profesional?

Că nu mai pot pleca. Am destule proiecte pentru care trebuie să călătoresc și acum acestea sunt blocate. Sper însă ca anul viitor lucrurile să intre ușor-ușor în normal.

Ce canale de știri urmărești și care ţi se pare că oferă cele mai echilibrate relatări legate de pandemie?

Agenţiile de știri gen Reuters, AP, ziare precum The Guardian, televiziuni ca BBC.

E greu să vezi copii în suferinţă

Ai fost reporter în zone de conflict și ai relatat și despre probleme medicale. Povestește-ne, te rog, o întâmplare care ţi-a rămas întipărită în memorie.

Este vorba despre Arizona, un copil de 2-3 ani din Afganistan, care avea arsuri mari pe tot corpul. L-am filmat într-un spital militar american. Fusese operat de multe ori și era relativ bine. Fusese salvat in extremis de medicii americani. Cadrele medicale îl botezaseră Arizona. Copilul supravieţuise unui incendiu provocat de soba improvizată din casa familiei sale, o familie foarte, foarte săracă. Am filmat inclusiv una dintre operaţiile complicate prin care a trecut micuţul. E greu să vezi copii în suferinţă și, din nefericire, în toate războaiele vezi așa ceva…

Te vei vaccina împotriva COVID, în momentul în care va exista vaccin disponibil?

Sigur. Mă voi vaccina imediat ce voi putea face asta.

Când ai fost ultima oară la medic și ce sfaturi ai primit?

În primăvară, după analizele anuale. Mi-a spus să beau mai puţină cafea (zâmbește).