Această fereastră este deschisă către tensiunea fundamentală dintre societatea care etichetează și persoana care se zbate să evadeze din acele etichete. Povestea unui tânăr, descris de cei din jur ca „debil mintal”, capătă rapid o adâncime tulburătoare. În locul unei vietăți „speriate, gata să muște”, blajinul psihiatru descoperă un spirit neliniștit, fugar de banalitatea cotidianului, un poet care se ascunde în spatele unor etichete sociale simplificate. Tânărul refuză să se conformeze rutinelor obișnuite – școala, obligațiile, normele – și, în schimb, caută o lume de sensuri tainice și locuri nevăzute, un alt tărâm dincolo de lehamitea conformismului. 

Arta este evadare și supraviețuire

În textul pe care vă invit să-l parcurgeți, Constantin Romanescu surprinde o temă importantă: fragilitatea graniței dintre creativitate și ceea ce societatea numește „nebunie”. Citatul lui Salvador Dali – „diferența dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun” – devine un ax al reflecției. 

Constantin Romanescu propune subtil că această linie fină între artă și devianță, între visul poetic și realitatea nemilostivnică, este, de fapt, o stare-limită. Aceasta este lumea poetului adolescent, pentru care versurile, precum și caietul său ordonat, devin armele împotriva unui sistem rigid și insensibil. Într-o astfel de lume, arta este evadare și supraviețuire, iar Constantin Romanescu semnalează că, frecvent, cei pe care îi considerăm „altfel” sunt cei care trăiesc cele mai intense, profunde și adevărate forme ale umanității. 

O vietate speriată, ursuză, gata să muște

„«Este un debil mintal, mi-a spus o colegă, nu-i nevoie să-l vezi. A rămas repetent la toate liceele orașului». 

Se referea la un nepot nefericit, pe care voia să-l plaseze într-o instituție oarecare, de copii neajutorați.

Dar, iată-l așa cum l-a descris: o vietate speriată, ursuză, gata să muște, sălbatic.

Are șaisprezece ani și într-adevăr a rămas repetent în toate școlile pe unde a trecut. Am aflat că fuge de acasă și este găsit la București, la Constanța ori la Cluj.

Doamna (mama) care-l însoțește este distinsă. O femeie frumoasă, scoasă parcă dintr-un jurnal de modă. Are ceva pedant, de nemțoaică, grijulie și politicoasă. Într-o mapă meticulos orânduită se afla un dosar cuprinzând situații școlare, care mai de care mai proaste, relatări referitoare la aventurile nefericitului, bilete de tren și amenzi pentru călătorii, o întreagă documentație acuzatoare.

Este mai bine să rămânem singuri.

Tânărul mă privește ostil. Pe urmă, scuturând din umeri, îmi spune deschis că nu este deloc debil mintal cum spune toată lumea; dar nu-i place să învețe și că într-adevăr este vagabond, dar fuge de urâtul zilnic; că este atras de nostalgia altor locuri, a altor oameni și a altor împrejurări. Caută altceva, un alt tărâm, vorbește liniștit, clar, deschis. Fuge de tristețea școlilor.

Cred că s-a hotărât să-mi mărturisească toate acestea pentru că se teme de școala de corecție și bănuiește că aș putea decide intrarea sa într-o astfel de școală.

Înțeleg spaima lui. Îmi dau seama că o pădure este mult mai interesantă decât o teoremă, că o zi pierdută pe câmp cu un tovarăș, o fugă cu trenul sau numai spectacolul străzii, la orice oră, sunt cu siguranță fascinante în comparație cu o lecție bine garnisită de formule de fizică. Dar nici vorbă de arierație mintală.

Îi ofer o țigară. Nu știu prea bine cum să-l iau și formulez cu grijă ceea ce vreau să-l întreb. Dar țigara a făcut minuni. Acum, băiatul mă privește cu încredere și îmi spune că el este «poet», că îl interesează starea de poezie în care trăiește și îmi arată, cu orgoliu (așa cum va fi totdeauna un om orgolios) un caiet. Răsfoiesc caietul pe care mi-l întinde. Un caiet curat, scris ordonat, cu litere aranjate frumos, într-un fel de ritual. Am înțeles că acest caiet reflectă viața lui interioară, curată și albă, ca și filele acestui obiect, că acesta este planul pe care se dezvoltă el, dincolo de celălalt al realității, cu cataloage, cu note și diriginți.

Starea de poezie a lumii lui și orice urmă de gând sau de vorbă, orice adiere se reflectă în lumea lui, cu reverberații de orgă așa, ca în versul: 

«Din tot ce-ți spun, atât de lipsit de sens/ tu înțelegi de ce nu pot strivi prima zăpadă sub pași/ de ce nu pot numi steaua aceea de departe/ cu numele tău».

Aceasta este lumea lui D., la șaisprezece ani, când se laudă că poartă la brâu un cuțit «nu pentru a distruge ceva din alcătuirea lumii ci pentru a sculpta în aer, la nesfârșit aceeași și aceeași formă, a chipului tău, despărțindu-l de toate, cum este în inima mea și totuși nevăzută altora, ființa ta».

Nu peste mult timp, băiatul din fața mea va fi citat în antologiile literaturii contemporane românești și tradus în multe limbi.

Dar atunci înțelegând amândoi că avem un punct precis de plecare și că vom întreprinde drumul împreună, o bucată de vreme, l-am parcurs unul lângă altul, buni prieteni, clasă după clasă, trecând peste plictiselile generate de meschinărie, peste mediocritatea incapabilă de a înțelege altceva decât mediocritatea, peste un bacalaureat care conținea, printre alte obiecte și matematica, până când D. s-a simțit la locul lui, la universitate, sporindu-și visele cu acelea din cărți.

A rămas același contemplator, ca în versurile din care rețin: 

«Cineva cântă, cântecul junghie inima frântă,/ Aș vrea să fiu un sac într-o gară/ uitat de cineva de la moară,/ aș vrea să fiu un cuvânt, căzut de pe fruntea ta pe pământ».

Cum în aceste rânduri nu descriu pe un anume cineva, ci anume ceva (personajul ciudat care se numește artistul) se subînțelege că descrierea lui D. este parafrazarea unei existențe de acest tip (și versurile, mărturisesc, le-am alcătuit «în stilul lui»). Ceea ce susțin este existența unei categorii umane particulare care trăiește visul în mod spontan, automat, cum vin de la sine noaptea și ziua, primăvara sau iarna. Uneori, intensitatea acestor «stări» (am indicat termenul și vreau să-l rețin) este atât de mare încât subiectul în cauză o sesizează – chiar dacă o face sarcastic, neexplicând nimic; «diferența dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun», afirmă Salvador Dali.

Pentru că astfel de stări pot trece drept nebunie, o stare limită cu realitatea.”