Când oare, ca părinte, ți se termină datoria? Și când ești dispus să faci un pas înapoi și să-i dai drumul copilului?
Psihiatria de copii și adolescenți și cea de adulți sunt două specialități diferite în România, cu rezidențiate diferite și cu o limită de competență clară și arbitrară în același timp: în ziua în care pacientul împlinește 18 ani, el nu mai este de competența colegilor de la pedopsihiatrie, și trebuie să-și găsească rapid un psihiatru de „oameni mari”.
Lucrurile se întâmplă adesea precipitat, fără o tranziție adecvată care, potrivit ghidurilor profesionale (de exemplu NICE), ar trebui să fie lentă, bine gândită, într-un proces care ar trebui să înceapă în jurul vârstei de 14 ani. Riscul de a nu face asta este pierderea pacientului, lăsarea lui să cadă într-o crăpătură instituțională, pentru a-l regăsi, dar doar cu noroc, poate zece ani mai târziu, într-o problematică de sănătate mintală mai grea și mai urgentă. Dar asta este o discuție separată.
Să zicem totuși că tânărul adult de 18 ani găsește un psihiatru de adulți. Peste noapte, datele consultației s-au schimbat: ieri aveam nevoie de acordul părinților, care erau implicați permanent în procesul terapeutic. Azi datorăm pacientului confidențialitate, inclusiv față de părinți. Ieri era poate acceptabil ca pacientul să nu zică nimic, în timp ce părinții explicau, la control, ce s-a mai întâmplat. Azi stai singur în cabinet cu un tânăr care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să zică nimic, și pare că în același timp are nevoie disperată de ajutor, dar îl refuză cu pasivitate sau strășnicie. Ca să nu mai zic de birocrație: ieri aveai ajutorul financiar și social al încadrării într-un grad de handicap sau al cerințelor speciale de educație, azi trebuie refăcute urgent toate actele, altfel „pierzi luna”. Sigur, nu e mereu așa, dar se întâmplă adesea. În tot acest timp, părintele stă în sala de așteptare, tremurând de emoție, ținut afară, despărțit, chiar dacă doar pentru o oră, de cel căruia i-a fost alături în cele mai grele momente.

Sau, să zicem că tânărul de 18 ani, încă licean, ajunge pentru prima dată la un psihiatru. Ca părinte, vrei să stai de vorbă cu psihiatrul, poate chiar înainte de consultație, să-i explici ce se întâmplă, de ce ești îngrijorat. E tot copilul tău, stă tot la tine în casă, încă trebuie să tragi de el să își facă temele, încă îi pui meditatori la toate materiile de bacalaureat. Trebuie să îl vezi om de sine stătător înainte să te liniștești și să îi dai drumul. Dacă acea zi va mai veni vreodată, doar ai ajuns la psihiatru cu el, deci s-ar putea să fii într-un moment în care speranța și disperarea fac corp comun.
Și, de altfel, când devenim cu adevărat oameni de sine stătători? Psihiatrul, autorul acestor texte se apropie vertiginos de 50 de ani. Părinții lui trăiesc și sunt, relativ, dacă nu sănătoși, încă autonomi. Când ei nu vor mai fi pe Pământ, undeva în interiorul lui vor continua să existe în forma lor ideală, voi putea mereu să mă întreb, în clipele de cumpănă, ce ar face tata? Ce m-ar sfătui mama? Poate chiar o să le aud vocea, într-o halucinație normală, de care voi fi perfect conștient. Tot așa cum aud de pe-acum vocile celor câțiva oameni, unii chiar profesori la Medicină, care mi-au afectat traiectoria vieții.
Nu sunt un om de sine stătător, sunt o sumă de prezențe și influențe. Cu toate astea, nu mai sunt copil, chiar dacă, după studiile lui Francine Benes, sistemul nervos e cu adevărat matur de-abia în jurul vârstei de 55 de ani. Și sunt, la rândul meu, părintele unor adolescenți care se zbat, cum natura le dictează, să se rupă de noi, părinții. E firesc.
Ce-aș face eu dacă aș fi în acea sală de așteptare, în timp ce copilul meu ar fi în cabinetul psihiatrului? Aș fi acolo, gata în orice secundă să ajut, dacă e nevoie. Dar nu aș presa lucrurile, oricât aș simți nevoia să o fac. Copilul meu va trebui să facă singur ceva ce oamenii mari trebuie neapărat să învețe să facă, e o unealtă indispensabilă în viață și, uneori, e chiar o chestiune de viață și de moarte. Și nu e deloc o deprindere ușoară. Copilul meu, devenit mare, va trebui să învețe cum să ceară ajutor ca un adult. Voi fi veșnic prin preajmă să i-l dau, poate chiar și după ce nu o să mai fiu. Dar nu voi putea veșnic să îl cer în locul lui.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe