Animalele homeoterme (cu sânge cald) pot să reziste mai bine la frig dacă sunt protejate termic (adăpost, blană/ pene/ haine) şi dacă au energie proprie (substanţe nutritive, apă, oxigen) pentru a genera căldură suficientă, prin mecanisme intracelulare.

Faţă de temperatura medie externă a corpului uman, de circa 37°C, cea internă fiind în jur de 38°C, iar la nivelul ficatului – „laboratorul” organismului –, de aproximativ 39°C, temperatura externă poate să scadă, în special la extremităţi, şi sub 35°C.

Intervalul de temperatură cuprins între 35°C și 40°C este comun tuturor homeotermelor (păsări, mamifere, deci inclusiv omul). De ce? Pentru că reacţiile biochimice sunt catalizate optim de enzimele proprii tocmai în acest interval.

Dacă temperatura mediului intern (de reacţie) scade sau creşte, reacţiile biochimice care asigură metabolismul, în special cel energetic, nu se mai desfăşoară normal. Astfel, pot să apară blocaje biochimice ireversibile, distrugeri tisulare şi moarte.

Animalele homeoterme chiar folosesc această proprietate pentru apărare antiinfecţioasă (imunitate nespecifică), deoarece multiplicarea bacteriilor devine dificilă peste 40°C (febră), a virusurilor peste 33°C, a fungilor peste 26°C. Dar numai în anumite limite.

Dacă temperatura internă depăşeşte 45°C, omul este în pericol de moarte prin hipertermie. Iar dacă scade sub 35°C, el este în pericol de moarte prin hipotermie. Doar anumite microorganisme, în general cele simple, primitive, sunt capabile să reziste la temperaturi extreme, între 0 şi 500°K (între -273,15°C și 226,85°C), deci inclusiv în mediul cosmic*.

Patologia cauzată sau favorizată de temperaturi scăzute

În general, variaţiile de temperatură ale corpului favorizează o serie de boli, mai mult sau mai puţin specifice. Dacă ne referim strict la bolile cauzate sau favorizate de frig, acestea pot fi multe şi cu diferite gravităţi, de la cele neglijabile până la cele mortale.

În primul rând, disconfortul termic cauzat de frig, prin afectarea metabolismului, scade rezistenţa la agenţi nocivi, în special faţă de agenţi biologici. Din acest motiv există valurile epidemice de viroze respiratorii, „răcelile” ce debutează primăvara şi toamna, când oamenii nu acordă suficientă atenţie îmbrăcăminţii adecvate în funcţie de diferenţele mari de 
temperatură zi/noapte.

Dar ne confruntăm epidemic nu numai cu banalele răceli (guturaiuri, răguşeli etc.), ci şi cu viroze mai grave, uneori cu complicaţii mortale, ca gripele de toate felurile, mai nou COVID-19 şi altele. Dar, în mod paradoxal, se înregistrează uneori asemenea valuri epidemice și vara, de exemplu, vârful de epidemie COVID-19 din Spania în luna iulie, sau chiar în „ţări calde” ca India.

Trebuie amintit că virusurile se multiplică foarte bine la temperaturi ceva mai scăzute, când celulele vii pe care le parazitează au metabolism scăzut şi nu se pot apăra eficient de infecţia virală. În tradiţia noastră populară, trebuie să ne ferim de frig şi de „curent” ca să nu ne îmbolnăvim, spre deosebire de nordici, la care se zicea că „Alioşa nu răceşte, Alioşa se căleşte”.

Pneumoniile bacteriene, mai frecvente în sezonul rece

Frigul favorizează indirect şi infecţiile bacteriene, astfel că pneumoniile bacteriene (care se pot dezvolta și ca suprainfecţii după pneumonii virale) sunt mai frecvente în sezonul rece, inclusiv infecţiile tuberculoase.

Se ştie că în vremea lui Napoleon, când a fost adusă din Orient moda „crinolinelor” (cu voaluri şi dantele), multe tinere din înalta societate răceau la bal şi mureau de „tuberculoză galopantă”. Abia în era antibioticelor s-a pus capăt mortalităţii prin pneumonie bacteriană. Chiar prof. dr. Ion Cantacuzino a murit de pneumonie bacteriană, cu câţiva ani înainte de introducerea antibioterapiei.

Dar pneumonia bacteriană ca suprainfecţie post-pneumonie virală, dacă este cu bacterii multirezistente sau totirezistente din flora de spital (ca infecţie asociată îngrijirilor medicale), s-a dovedit a fi o complicaţie redutabilă a virozei. Acest tip de pneumonie a devenit principala cauză de moarte a bolnavilor de COVID-19 internaţi la ATI.

De altfel, statistica mondială a pandemiei actuale arată că, deşi România nu a avut o prevalenţă foarte mare a morbidităţii şi nici a mortalităţii COVID-19, ţara noastră a avut o incidenţă mare a mortalităţii la cazurile de COVID spitalizate. Așa cum s-a întâmplat, de exemplu, și cu regretatul prof. dr. farm. Constantin Mircioiu, membru al Academiei de Știinţe 
Medicale, care fusese vaccinat anti-COVID de trei ori, internat cu COVID de alte trei ori și, în final, a decedat de COVID.

Această situaţie ar putea fi corelată cu consumul mare de antibiotice şi cu prevalenţa bacteriilor rezistente la antibiotice din România, printre cele mai mari din Europa. Faptul merită să fie investigat mai amănunţit pentru „lecţii învăţate” și optimizarea asistenţei medicale, mai ales că încă nu am scăpat de actuala pandemie de COVID-19.

Ar fi de interes să abordăm şi problema profilaxiei degerăturilor, primul ajutor şi tratamentul (în ultimă instanţă chirurgical) al degeraţilor, precum și recuperarea lor. Dar acest subiect de sezon este atât de vast, încât nu poate fi dezvoltat decât cu o altă ocazie.

Până atunci, să ne fie cald şi bine!

ORGANISMUL BOLNAV, în faţa zilelor friguroase

Frigul favorizează indirect şi infecţiile bacteriene, astfel că pneumoniile bacteriene (care se pot dezvolta și ca suprainfecţii după pneumonii virale) sunt mai frecvente în sezonul rece.

Şi unele boli neinfecţioase pot fi cauzate sau agravate de frig, cum ar fi diferite afecţiuni reumatismale acute sau cronice, posttraumatice, respiratorii, cardiovasculare, digestive, genito-urinare, cutanate şi multe altele. În general, pentru bolnavii de orice fel se recomandă repaus la pat, în camera caldă (adică peste 25°C), dietă uşoară, dar hipercalorică (dacă nu e contraindicată), repaus psihic şi toate celelalte măsuri igieno-dietetice pe care le recomandăm cu toţii, în funcţie de situaţie.

Niciuna nu vindecă. Dar toate la un loc asigură organismului bolnav confortul, inclusiv termic; ajută sistemul nervos parasimpatic să se repare fiziologic; scad efortul de adaptare la mediul ambiant, favorizând efectul terapeutic al tratamentului farmacologic şi nefarmacologic pe care îl aplicăm bolnavului; şi autovindecarea, deci succesul terapeutic.

Nu trebuie neglijat contactul fizic şi psihic al bolnavului cu personalul de îngrijire (medical, nemedical, familia) care au efect „placebo” (sau uneori „nocebo”). Acest efect a fost observat inclusiv la copii foarte mici şi chiar la animale. Deci am putea spune că este un fenomen subiectiv care ar avea o bază obiectivă (!?).

Aici mai avem multe de învăţat şi de exersat de la colegii din Occident. Însă nu și de la cei de dincolo de Atlantic, care sunt tehnologizaţi până la dezumanizarea actului medical şi spre care, din păcate, tindem şi noi ca viitor alprogresului medical.

De exemplu, am avut ocazia unui schimb de experienţă la un spital de campanie britanic. În afară de îngrijirile medicale, am observat că răniţii şi bolnavii erau hrăniţi de cinci ori pe zi, dar câte puţin, de nursa care se aşeza pe marginea patului şi le dădea mâncarea în gură cu lingura, ca la copii. Am întrebat de ce aceștia nu merg la sala de mese de alături. Mi s-a spus că, dacă pacientul se poate deplasa, este externat imediat, deci este asistat permanent.

Citiți și: A venit iarna, drăguța