Majoritatea sistemelor de drept pun în sarcina pacientului demonstrarea faptului că a fost victima unei erori medicale. Uneori acesta trebuie să se adreseze unor experţi medicali pentru a obţine probe admisibile juridic privind deficienţa medicală pe care acesta o reclamă.

Pe plan mondial există două mari modele extrajudiciare pentru stabilirea și compensarea unui malpraxis.

1. În ţările cu sisteme no-fault (modelul fiind reprezentat de Suedia), pacientul are sarcina probei, adică trebuie să aducă dovezi că a existat o eroare medicală în cazul său.

După ce cazul este analizat de un panel de experţi, i se face o propunere financiară. Dacă pacientul nu este mulţumit de rezoluţia primită, o poate contesta la o altă comisie. După a doua etapă se ajunge în final la arbitraj, care este definitiv.

Acesta poate fi considerat un proces de conciliere adaptat care are loc între stat și pacient, renunţarea la calea judiciară clasică fiind o consecinţă a unor cutume sociale.

Modele particulare de sistem no-fault există și în Noua Zeelandă, și în Franţa (ONIAM), unde sunt indemnizate erorile medicale similar accidentelor (ca în cazul unui accident de muncă).

2. În ţările care au comisii de conciliere sau de mediere (Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Marea Britanie), expertizele privind malpraxisul sunt făcute de aceste comisii, care conţin și experţi.

Ele pot avea o componenţă prestabilită sau pot fi constituite
ad-hoc ori doar extinse cu alţi experţi medicali, în funcţie de cazul analizat (Germania, Austria, Elveţia, Franţa).

Toate comisiile de acest tip din ţările europene (chiar și cele numite „de mediere”) fac în esenţă o conciliere între medic și pacient, deoarece la final acestea emit o propunere de compensare a malpraxisului pe baza unor bareme prestabilite.

Uneori pacientul trebuie să plătească onorariile experţilor medicali care sunt consultaţi în etapa prejudiciară (în sisteme no-fault, Marea Britanie, SUA sau anumite categorii de cazuri din Franţa); în alte sisteme, procedura extrajudiciară este complet gratuită pentru pacient (Germania, Elveţia, majoritatea cazurilor din Franţa).

Comisii de conciliere vs calea judiciară clasică

În toate ţările, pacientul are dreptul să fie asistat de experţi medicali consilieri atât în cursul procedurilor extrajudiciare, cât și pe parcursul procesului penal, civil sau administrativ. Trebuie menţionat însă că în conciliere este permisă o dezbatere între părţi, după care comisia este cea care evaluează probele și propune o valoare a compensaţiei.

Medierea este, în schimb, o negociere, în care părţile sunt factorii de decizie. Sistemele reale de mediere sunt prezente doar în SUA, unde justiţia se bazează pe precedentul judiciar.

În sistemele europene de drept, medierea este mai puţin aplicabilă, pentru că dreptul romano-germanic nu oferă, însăși prin structura sa, sentinţe de referinţă ale instanţelor care să permită o estimare predictibilă a nivelului de compensaţii în etapa prejudiciară.

Dezavantajele comisiilor de conciliere comparativ cu calea judiciară clasică sunt date de sumele mai mici plătite pacienţilor și de baremele destul de stricte privind cazurile ce pot beneficia de compensarea malpraxisului. Avantajele mari sunt date de eficienţa și echitatea procedurilor, rapiditatea acestora, costul redus și degrevarea sistemului judiciar.

Citiți și: Curtea Constituţională a României – decizia de imputare