Doza de ficțiune: „Punga cu sânge” de Constantin Buduleci 

Doza de ficțiune: „Îmblânzitorul de licurici” de Cătălina Steriu 

Doza de ficțiune: „Eu, chirurgul” de dr. Dan Arvătescu 

Oximoron

Ora două noaptea îl prinse pe Cornel în pat, în faţa televizorului. Adormise scurt, episodic, tresărind din câte un coșmar. Ce mai ura acest moment al zilei! Ura noaptea, ura să doarmă. Ura să fie singur cu gândurile lui. Televizorul îi mai atenuase din chin, deși nu mai era de mult atent la el.

Oricine ar fi putut face asta. Degeaba te crezi special, că nu ești. Nu meriţi nimic mai mult decât alţii. De fapt, nu meriţi nimic, o să ajungi un nimeni, iar pe mine o să mă omori, ţipa mama către un băieţel înlăcrimat, care venise fericit acasă cu nota maximă de la concursul de matematică. Credea că o va face în sfârșit fericită pe femeia care sacrificase totul pentru a-l crește, sau cel puţin așa spunea ea. Băieţelul fugi spre camera lui, se împiedi că și, chiar înainte să atingă podeaua cu capul, se trezi tresărind, din nou.

– La naiba, își spuse Cornel în pernă.

La televizor, reluarea unei emisiuni de scandal, cu care era deja obișnuit din fiecare noapte.

Și acum? Ce crezi că o să faci? Crezi că o să fii fericit, în timp ce eu mă simt mizerabil? Mi-ai distrus viaţa. Are dreptate maică-ta. Distrugi tot ce atingi, ne trimiţi pe toţi în mormânt, spusese Dana furioasă, ieșind din ma-
șină, în ploaie. Cuvintele ei sunau ca o mie de pumnale în inimă, deși era clar de atâţia ani că aici se va ajunge. Portiera se trântise și, odată cu sunetul ei, Cornel se trezi tresărind din nou. 

Credea că la doi ani de la divorţ se vor potoli măcar aceste vise, dar erau mai prezente ca niciodată. Creierul lui era defect. Sau poate trăia iadul. Televizorul mitralia ceva despre un război.

Ce voiai să fac? Aveam 6 ani, nu știam nimic, eram doar un copil, mamă. Cum credeai că îţi pot salva căsnicia? Îmi spui că în loc să plâng într-un colţ, când tu și tata vă certaţi, trebuia să îţi iau apărarea, dar eu nici măcar nu știam despre ce vorbiţi, eu știam doar de Cartoon Network și grădiniţă. Mi-ai spus că trebuie să îl urăsc, dar am ajuns să mă urăsc doar pe mine! 

Aerul era tot mai greu de respirat, iar Cornel fu împresurat de o senzaţie de umed pe faţă. Respira sacadat, inima îi bubuia și avea lacrimi în ochi, dar lângă el nu era decât Fox, motanul. Îl iubea mai mult decât orice pe
lume, își salvaseră reciproc viaţa într-un moment dificil pentru amândoi. Era dimineaţă, cu câteva minute înainte să sune ceasul.

– În sfârșit, s-a terminat. Fox, s-a terminat, gata, nu ne mai chinuim. 

Cornel sări din pat la oglindă. Capul îi bubuia de durere, dar existau cafea, antinevralgic și emisiunea matinală de la TV. Fox se culcase, cu misiunea îndeplinită.

O jumătate de oră mai târziu, Cornel coborî din mașină în faţa clinicii și intră volubil pe ușă, adresându-se doamnelor de la recepţie:

– Neaţa! Cum sunteţi azi, doamnelor?

Pentru următoarele 12 ore, Cornel insomniacul se metamorfoza în domnul doctor Istrătescu: medic chirurg, fondatorul unei mari clinici private din oraș, pe care pacienţii și angajaţii pur și simplu îl adorau. Ce noroc avem cu el!, se auzea din când în când atât din sala de așteptare, cât și din spatele recepţiei.

Hai că e bine!, își spuse el, încercând să alunge gândul că la noapte o va lua de la început, ca în fiecare noapte din ultimii 20 de ani. 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.