Doza de ficțiune: „Eu, chirurgul” de dr. Dan Arvătescu

Doza de ficțiune: „the charm of giving up” de Cezar Pârlog

Îmblânzitorul de licurici

După ce se întoarse de pe o parte pe alta, își pipăi cerceii: două perle negre, lucioase. Când se răsucea, avea impresia că va cădea din patul prea îngust. În salon mai erau alte patru femei. Cea de la perete sforăia.

— Haideți, Doamna Tamara, să vă punem perfuzica. Trebuie să vă întremați, îi spuse asistenta a doua zi dimineață.

— Eh, poate pe lumea cealaltă, răspunse, și colțurile gurii îi căzură din nou, ca și cum de ele ar fi atârnat toate grijile și eșecurile vieții sale.

— Ei, Doamne, nu mai spuneți așa.

Una dintre infirmiere intră cu găleata și mopul, și mirosul puternic de clor care se răspândi îl acoperi pe cel de corpuri calde și bolnave. După perfuzie, pe Tamara o mai lăsară durerile. O cuprinse o toropeală în timp ce-n minte îi reveneau declarații primite cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, pe când încă nu se transformase într-un butoiaș cu perucă șaten: „Ești un licurici care mi-a făcut lumină-n suflet. Te-ai așezat în inima mea și stai confortabil acolo, picior peste picior”. Oare așa ajunsese și el înainte să moară? Sau totul s-o fi terminat acasă, în patul lui? Ce-o fi gândit, ce-o fi spus, ce-o fi visat înainte să se întâmple? Câteva lacrimi fierbinți care-i schimonosiră chipul se scurseră pe fața de pernă găurită într-o parte. Își controlă suspinul care ieși ușor și se stinse la fel.

Luă de pe noptieră o carte din care scoase o foaie îngălbenită, pe care o despături.

O schiță în creion reprezenta o tânără filiformă, cu ochii mari și mâini fine ce țineau cu delicatețe o zambilă. Desenul, semnat în colțul din dreapta jos cu inițiala F. și pseudonimul „Îmblânzitorul de licurici”, avea și un mesaj, scris citeț cu litere de mână frumos rotunjite și înclinate spre stânga: „Ochii-ți sunt două perle negre. Sunt mort după ei și topit până la os. Am rămas un schelet umblător. Asta e definiția condamnaților la moarte în drum spre execuție. Sunt subjugat”.

„Ah, ce-am fost și ce-am ajuns”, își spuse Tamara în gând și de data asta oftatul ieși cu putere, ca un animal în captivitate care în sfârșit și-a părăsit cușca.

Își pipăi din nou cerceii de care nu se despărțise în ultimii ani. Se gândi că, de fapt, ne amăgim când ne atașăm de obiecte. Sunt niște mici bucurii, dar într-un final ne supraviețuiesc și rămân după noi pentru a le servi altora. Deci ne trădează, ne părăsesc. Ca și oamenii. Își amintea perfect unde-i primise: în cimitirul Bellu, unde el o adusese să vadă locul de veci pe care și-l cumpărase. Rememoră cuvânt cu cuvânt și replica pe care i-o dăduse atunci, râzând cu chițăituri ascuțite, ca de șoricel: „Nu ești normal, ai abia patruzeci de ani! Cum să-ți iei cavou de pe acum?”

Pe atunci nu știa însă că în anii care urmară separării lor acesta avea să fie singurul fir care-i va da indicii despre el. Singurul mod în care mai putea verifica dacă el mai era în viață.

Închise ochii și păru că se duce cu somnul. 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.

Doza de ficțiune: „Nu mai e nimeni acasă” de Carmen F. Ioniţă

Doza de ficțiune: „Fructe de mare” de Emilia Grecu