Medicul Dan Gabriel Arvătescu este membru al Uniunii Scriitorilor. Este chirurg romașcan și ne-a trimis spre publicare un text ce reprezintă monologul interior al unui medic chirurg.
Doza de ficțiune: „the charm of giving up” de Cezar Pârlog
Doza de ficțiune: „Nu mai e nimeni acasă” de Carmen F. Ioniţă
Omagiu lui Erich Maria Remarque
În seara asta mi-am dat seama că de fapt nu te cunosc, că de fapt nu ne cunoaștem. Când ai venit, din tine nu mai erau vii decât ochii. N-ai putut să-mi spui cine ești, doar ochii tăi m-au privit trist, prevestitori pesimiști a ceea ce urmează să se întâmple. Apoi te-au adus în sala de operație și te-au întins pe masă cu brațele în lături, ca un Iisus crucificat. Am privit către tine când te pregăteau, cum aparatele încep să cânte melodia sacadată pe care de atâția ani o aud. E o melodie făcută din sunete ciudate, polifonice, amestecate, uneori în ritm mai rapid, alteori mai lentă, uneori mai sonoră, alteori aproape mută. Nu mai identific după atâta timp cine sunt actorii. Probabil și eu. În transa care mă cuprinde în operație sunetele mă învăluie fără să le identific ca o simfonie într-o sală de concert. Mă cuprind, mă poartă, mă duc încotro vor ele și-mi sunt dragi pentru că, în singurătatea mea, ele devin Familiarul, mediul care mă ajută să nu mă pierd.
Aș fi vrut să te cunosc, dar probabil nu mai e timp. Mă întreb chiar dacă va mai fi vreodată. Uneori îi invidiez pe colegii mei care au timp. Timp să te cunoască, să știe cine ești, cum ai ajuns aici, unde stai, ce iubești, ce suferințe ascunse ai și câte și mai câte... Eu nu am acest timp și-mi pare rău. Pentru mine ești Pacientul. Marea urgență... Mi-aș fi dorit și eu să am timp să te cunosc înainte de operație, dar poate e mai bine așa. S-ar putea ca mintea și mâna să înceapă să-mi tremure și nu vreau. În noaptea asta tristă însă vom face altceva. Vreau să stăm de vorbă cât timp te operez. Desigur, va fi un monolog fără cuvinte, dar sunt convins că mă auzi. Trebuie să mă auzi. Mă bazez pe tine să reziști, să rămâi cu mine tot timpul. Altfel munca mea n-are sens. Să ne cunoaștem deci. Mă prezint - eu sunt Chirurgul.
Să nu crezi că m-am născut ieri. M-am născut cu mult, mult timp în urmă, când oamenii au început să constate că sunt altfel decât animalele - nu pentru că sunt mai inteligenți, mai puternici sau mai inventivi, ci pentru că nu-i abandonează pe cei slabi, bătrâni sau bolnavi. Am fost pe urmă mereu alături de tine. Am fost în peștera în care te-ai născut, am fost cu tine în toate drumurile tale, am înfruntat împreună toate pericolele și te-am ajutat. Desigur, nu întotdeauna la fel de eficient, dar mereu (și asta o spun în apărarea mea) tu ai găsit metode noi de a te îmbolnăvi sau de a-ți face rău și asta mult mai repede decât am putut eu să învăț să te vindec. Am fost, din păcate, alături de tine când mergeai mai ales la războaie. Am stat cu tine în tranșee, am dat cu tine asalturi și mereu am plâns când mureai fără rost, întrebându-mă de ce Dumnezeu ți-a dat atâtea daruri, dar nu și pe cel al împăcării cu sine.
Tu mereu m-ai crezut un zeu dar, vai, nu eram decât un biet om, mânat de angoase, de îndoieli, de dureri ascunse pe care nu le arătam și tu nu le știai. Tu credeai că le știu pe toate, dar eu știam că nu știu nimic. Asta am învățat-o repede în zbaterea mea permanentă. Trebuie să mărturisesc că, la început, m-am crezut egalul zeilor, dar viața mi-a arătat imediat și dureros unde-mi e locul. Nu, noi nu dăm viață, noi doar ajutăm viața. Mâna noastră e purtată de știință, de talent, dar și de un inefabil pe care nu l-am deslușit în adâncul său nici chiar acum. Știu că nu știu... tristă deviză. Am căutat sute de ani acest adevăr al paradoxalei vieți pe care o avem. De ce ne trăim existența mereu răstigniți între poli opuși, contrastanți, de ce trebuie să ne pierdem ca să ne regăsim, de ce când câștigi-pierzi, iar când pierzi-câștigi. Viața, să știi, e un dar pe care oamenii n-au învățat încă să-l respecte. Ea nu e nici atât de solidă și nici atât de lungă ca tu să-ți bați joc de ea. E o simplă bătaie din gene a morții. Amândouă au un sens. Viața n-ar avea valoare dacă nu s-ar contrapune moartea și, invers, n-ai știi ce e moartea dacă n-ai apucat să trăiești. Poate de aceea, ca să te vindec trebuie să fi adus în stare de anestezie, adică la o bătaie de aripi de moarte, când doar aparatele te mai țin în viață. Alt paradox, nu crezi? Să ajungi în vama morții ca să te poți reîntoarce la viață... Însă așa cum îți spuneam, viața e un paradox, iar noi am învățat asta demult.
Pe de altă parte, n-am fost niciodată de acord cu Ecleziastul sau cel puțin cu ceea ce-ai înțeles tu de la el. Mereu te-ai plâns că totul e deșertăciune, că ești prea mic și neînsemnat într-o viață prea scurtă ca să mai conteze ceva. Ei bine, eu nu m-am împăcat cu asta. Dacă aș fi gândit și eu așa, ai fi trăit azi la fel de puțin ca acum un mileniu și la fel de prost. Sunt om, nu zeu, nu te pot face nemuritor, dar pot să te ajut să trăiești mai mult, desigur, dacă vrei și dacă mă ajuți și tu. Eu, Chirurgul, refuz să mă predau. Uneori știu că-i în van, că nu pot azi, că nu știu azi destul. Dar, uite-așa, eu, Chirurgul, refuz să te abandonez durerii și morții. Voi lupta chiar dacă nu-i nici o șansă, chiar dacă sunt un Don Quijote tragic ce se luptă cu morile de vânt. Voi sta alături de tine până la final, până la granița morții și dincolo de ea. Pentru că eu cu tine mor de fiecare dată puțin și de fiecare dată mă reîntorc la viață cu tine. Viața, dragă prietene, nu e absurdă, e minunată așa cum ne e dată, iar tu ești cea mai frumoasă bijuterie a ei. Ești tu mic, e ea scurtă, dar merită să fi fericit. Crezi că ar fi mai puțin absurdă existența ta dacă ai avea dimensiunea universului sau ai trăi o eternitate? Ai fi mai fericit?
E ciudat cum trebuie să-ți fac, practic, rău ca să te vindec. Probabil orice durere trebuie să lase o cicatrice ca să nu uiți. Ori eu asta îți fac: pătrund în tine, caut în tine, lupt cu tine și la urmă rămâne cicatricea. Ca să nu uiți nici tu nici eu. Mai rămâne uneori o cicatrice undeva ascunsă în mine, care nu se vede, dar pe care eu o simt. O simt mai ales când mă opresc din alergat și când povara greșelilor mele mă cutremură în insomnii rebele. Trebuie să-ți mărturisesc, frate, că de multe ori greșesc. Nu sunt perfect nici pe departe. Sigur sunt mai bun decât ieri și mâine voi fi mai perfecționat decât azi. Poate uneori mintea mi-a jucat feste, poate uneori mâna mi-a amorțit pe bisturiu, dar niciodată n-am greșit conștient. Niciodată însă n-am să pot să-ți garantez nimic sută la sută. Nici peste mii de ani, nici la sfârșitul sfârșitului nu voi ști tot, nu voi putea tot. Vei trăi mult mai mult și mult mai bine, dar nu perfect și nu etern. Asta și datorită imperfecțiunii noastre, dar și imposibilității mele de a te cunoaște total. Dacă aș reuși asta, aș fi Dumnezeu, căci a te înțelege înseamnă a-l egala pe Creator. Ori asta, realitatea asta crudă, mă face totdeauna să sufăr, nu pentru că mi-aș dori să fiu Dumnezeu, ci pentru că mi-aș dori ca tu să fii fericit.
M-am întrebat mereu dacă așa cum stai întins pe masa de operație mă auzi ce gândesc. E atâta liniște aici, că ai putea s-o faci. Mișcările tuturor din sala de operație par uneori desprinse dintr-un film mut sau par un dans tăcut în care sunetele parcă-și țin și ele răsuflarea. Am văzut cândva un film în care o violonistă mima cântatul la vioară fără vioară. Mi s-a părut straniu cum, însoțită doar de crivățul iernii, melodia prinde viață, ba chiar aud notele țâșnind din degetele ei mișcate pe strunele imaginare. Aici, în liniștea sonoră a sălii de operație, mi se pare la fel, că-mi aud gândurile, iar mișcările degetelor mele se aud ca sunetele unei melodii care uneori sună bine, alteori ca un imn funebru. Dacă eu aud toate astea, pot să cred că și tu o faci. De aceea m-am întrebat ce mi-ai spune dacă m-ai auzi. Poate nici nu mi-ai șopti nimic, doar m-ai privi. Privirea mi-ar spune mai mult decât orice. Dacă ai fi treaz, poate nici eu nu ți-aș spune nimic, ci doar te-aș privi. Dar cât ești adormit simt c-aș putea să te fac părtaș la o mulțime de lucruri și mai ales la ce simt. Vezi tu, dacă eu lupt să te fac bine, ai putea și tu să-mi întorci binele făcut. Să mă asculți. Aș vrea să îți spun doar atât: ce simt. Cred c-aș putea să fac asta. Simt că am nevoie să fac asta și că tu ești în acest moment singurul căruia i-aș putea destăinui ceea ce eu mie însumi niciodată n-am putut să-mi explic.
Aș vrea să-ți spun ție, Pacientului întins pe masa de operație ca un Hristos răstignit, ce simt eu. Eu, Chirurgul, omul care pentru un timp scurt, dar în esență lung cât o eternitate, am responsabilitatea ultimei tale speranțe. Ce simt eu când bisturiul întâlnește albul imaculat al pielii, când roșul neașteptat al sângelui strălucește înșelător, când țesuturile se dau la o parte ca faldurile unei cortine și când organe care n-au văzut niciodată lumina apar ca dintr-o peșteră ascunsă. Atunci începe o luptă surdă. Mă simt ca un vânător în jungla din care moartea privește nemiloasă, ascunsă în țesuturi și tumori, pornind o luptă în care nu am altă armă decât o mână sigură și o minte clară. Cum să-ți explic sentimentul de panică ce mă cuprinde când simt că viața pulsând în artere se scurge inexorabil, când o umbră cenușie îți acoperă chipul, când deodată mâna obosește, când gânduri sumbre îmi întunecă rațiunea, când simt că am nevoie disperată să se întâmple ceva, să mă ajute cineva, să se milostivească cineva de amândoi și mai ales să nu mă mai simt așa de îngrozitor de singur.
Totuși, cum să-ți spun ce simt când, deodată, ca prin minune, totul pare să renască, când sunetul acela al sângelui bubuind cu putere în artere, mai înălțător ca o simfonie, începe să-mi sune în urechi, când valul morții se retrage, când mâna și mintea vibrează din nou la unison, când simt că am învins, când oboseala aceea plăcută mă cuprinde și când simt pe umăr îngerul meu păzitor făcându-mi cu ochiul.
Cum pot să-ți spun toate acestea, dragul meu, și ce-ar fi de spus?
Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro.
Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
