Domeniul Mizantropului

Se crapă încetișor de ziuă.

Primele raze de lumină fragmentează timid întunericul dens
al încăperii.

Cu privirea buimacă după truda unei nopţi de gardă redefinesc
treptat contururile obiectelor din jurul meu, ce se arată încă în tonuri cenușii.

Cenușie e și atmosfera din încăperea ostilă, cu pereţi înalţi,
în care mă încearcă o stare de claustrofobie.  

Incinta cabinetului aduce acum destul de bine cu interiorul impersonal al unui depozit de colete expediate prin poștă. Cutii mari și prăfuite de carton stau înșirate de-a valma pe pardoseala rece de ciment acoperit cu tarkett medical jupuit ori mucegăit pe la colţuri.

Cutiile de carton sunt umplute până la refuz cu felurite lucruri: componente de calculator, vrafuri de reviste vechi și coli acoperite cu litere de tipar sau notiţe scrise de mână, efecte personale – de la periuţe de dinţi și aparat de ras cu pasta de ras și „aftershave”-urile aferente, la papuci de cauciuc și cutii cu ceaiuri medicinale, agende cu coperţi cartonate, blistere cu medicamente, piese de telefon mobil, câteva CD-uri, chiar și o hartă administrativă în miniatură a judeţului. 

Peste marginile unei cutii tronează o veioză cocoșată aidoma unui semn retoric de întrebare, iar niște globuri aurii de Crăciun, într-o cutie transparentă, sunt o pată de culoare în decorul mohorât și anost. Oare Mizantropul o fi fost cândva copil cu adevărat? O fi știut să râdă și să se joace din toată inima cu alţi copii? O fi avut și niște prieteni adevăraţi, fie și numai de joacă, spre deosebire de acum, când se „împrietenește” pe perioade scurte, după cum îl poartă interesele? 

Un scaun de birou rotativ de mari dimensiuni, tapiţat cu imitaţie de piele neagră, tronează morocănos în faţa mesei de birou pe măsură, anume comandată pentru un fizic generos; împreună reduc mai mult spaţiul, și-așa rămas neîncăpător. 

Pervazul acoperit cu mozaic ros de vreme păstrează reminiscenţele pulberii scuturate din cele câteva ghivece cu plante pe jumătate uscate, aflate până mai ieri acolo.  

Doza de ficțiune: „Jurnal de pandemie” de Adriana Spineanu 

Doza de ficțiune: „Un animal ţepos” de Ania Vilal 

Din tocul ușii de la intrare și din placajul etajerelor fixate pe perete răsar, de-a dreptul insolente, niște cuie ușor îngălbenite de rugină ce vor fi susţinut cândva, nu prea demult, în toiul pandemiei aproape încheiate, măști de unică folosinţă, poate, sau câteva viziere, cine mai știe?

Între timp, lumina zilei începe să pătrundă de-a binelea pe fereastra cu jaluzele verticale înţepenite într-o poziţie nefirească, reușind să treacă prin folia groasă de autocolant ce ţine loc de perdea. Acum se văd distinct golurile ca niște boturi larg deschise de jivine furioase și flămânde, lăsate în urma aparatului de aer condiţionat.

De acum se văd mai clar și locurile șuruburilor ce fixau cândva suportul televizorului. La urma urmelor, imaginea gâtlejurilor întunecate, fioroase și flămânde de jivină este de domeniul Mizantropului. Deci foarte potrivită pe domeniul său, căci nu pierdea niciodată prilejul de a repeta că izbânda
este a celor agresivi, a „prădătorilor” în faţa cărora ceilalţi nu prea
contează! 

Micul televizor „sport”, demodat, dezafectat și trist încă mai șade încremenit pe polița ce stă sfidătoare pe un frigider demult nefuncțional, care între timp nu mai conservă altceva decât mucegai. Deasupra frigiderului și acum mai sunt împrăștiate câteva pachete începute de batistuțe de hârtie, amestecate cu niște pixuri a căror pastă s-a solidificat demult. Mai încolo, niște mărunțișuri neînsemnate (arcuri de pix, o monedă de 5 bani, o cheie de nu se știe unde) așteaptă parcă să fie aruncate.  

Doza de ficțiune: „Depresia nu te caută prin buzunare de mărunţiș” de Anca Vătășoiu 

Doza de ficțiune: „Împreună” de Erna Matzepa 

Rafturile suspendate par ușurate prin îndepărtarea poverii revistelor și volumelor de specialitate sau beletristică ponosite cu trecerea timpului.

Pe masă, printre alte mărunțișuri, o iconiță tridimensională, întruchiparea unei cărticele de rugăciuni deschise. Filtrată prin prisma personalității Mizantropului, îmi pare mai mult o temniță de gânduri. 

Între timp, razele soarelui de vară timpurie au năvălit cu toată puterea în încăpere, încercând mai timid să se strecoare și în spațiul cu chiuvetă și vană de duș, separat de restul cabinetului printr-un perete fals de rigips. Cândva, de la înălțimea superiorității lui absolute și iluzorii, dezavua inițiativa unui coleg de a fi înlocuit un geam cu tocăria de lemn veche și crăpată, spunând că este o investiție individuală nepermisă într-o instituție; dar peretele suplimentar de rigips?!

Oglinda așezată deasupra chiuvetei greoaie și îngălbenite de vreme este brăzdată de urmele stropilor alb-cenușii mai subțiri sau mai lăbărțați, potriviți să-i ascundă vederii chipul, ca să evite efortul de a se privi în ochi... „Uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei” era laitmotivul său preferat când voia să-și sporească puterea de convingere asupra cuiva, pacient sau doar interlocutor.

În dulapul masiv, extins pe aproape o jumătate de perete, se adăpostesc stinghere câteva umerașe de sârmă devenite de acum inutile. Deasupra lor, pe un raft, se lăfăie o ditamai pernă ce păstrează parcă printre încrețituri urma bolovănoasă a gândurilor neprietenoase.

Acum a venit momentul retragerii din scenă, împreună cu obiectele ce-i definesc personalitatea, unele prin chiar faptul că pleacă odată cu el. În urma sa, atmosfera grea, apăsătoare, țesută cu migală și precizie de păianjen veninos din micile detalii (atitudini, vorbe, circumstanțe create) se va risipi ca un fum.

De acum, domeniul Mizantropului este de domeniul trecutului! 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.