Doza de ficțiune: „Împreună” de Erna Matzepa 

Doza de ficțiune: „La capătul distal al depresiei” de Diana-Ioana Șobea 

Depresia nu te caută prin buzunare de mărunţiș 

Depresia nu e neapărat pentru oamenii bogaţi. Ea nu se uită la contul tău din bancă. O doare la bașcheţi că ai vilă sau că trăiești modest în 20 de metri pătraţi. E insensibilă la marca mașinii pe care o conduci și nu dă două parale pe hainele de brand cu care te împopoţonezi în încercarea
de-a îndulci amarul zilelor care curg egal. 

Depresia, my friend, e o curvă perfidă unsă cu toate alifiile, care se aliază, de cele mai multe ori, cu vreo frică pe care o găsește bine cuibărită prin cine știe ce cotlon al subconștientului tău. Bat palma și pun la cale împreună un plan perfect prin care să te distrugă lent, dar sigur, cu puterea picăturii chinezești.

Dacă tu crezi că depresia îţi bate într-o zi la ușă – Ta daaaa! – și îţi spune „Hello, Anca, am venit și eu în vizită”, te înșeli amarnic. Cu depresia te pomenești în casă pur și simplu, o găsești într-o zi prin toate sertarele, dulapurile, după perdele, în cuptor, în baie, și habar n-aveai că a intrat. Nici nu știi pe unde, pentru că n-a sunat la ușă niciodată. S-a infiltrat prin pereţi, a intrat pe ferestrele larg deschise în dimineţile în care, de dragul aerului răcoros de toamnă, ai scos capul pe geam și ai inspirat profund... deznădejde.

Depresia se joacă neîncetat cu mintea ta, fără ca tu măcar să știi ce trăiești. Crezi că ești bine, că lupta ta de zi cu zi cu morile de vânt are un sens, că micile victorii vor duce undeva, că singurătatea din cuplu nu e adevărată și oricum e mai bine așa decât să fii singur pe bune. Te păcălește spunându-ţi că ești puternic și poţi lua un număr infinit de lovituri în plex, nimic nu te dărâmă, ești invincibil, nu te consumi niciodată, mai e mereu o mică rezervă din tine pe care o poţi folosi la nevoie. Și când nu mai poţi, tot mai poţi puţin. 

Perfida asta te amăgește că viaţa ta nu are sens decât în acest carusel ameţitor din care, dacă te oprești, vei fi aruncat cât colo și acela va fi sfârșitul. Trebuie deci să te învârţi necontenit, din ce în ce mai repede,
ca într-o centrifugă. Pentru că numai așa ea va putea extrage toată seva din tine, pentru ca tu să rămâi gol, iar ea să te poată umple.

Și numai când ea va da peste răscoale vei înţelege că este în tine, în toate camerele tale, și nu o poţi alunga. O vezi, o simţi, dar nu i te poţi împotrivi. O privești în ochi, cu ochii tăi pierduţi, care, de fapt, nu văd nimic. Nu mai e nimic dincolo de retină, nicio lumină, niciun viitor. Înăuntru, frig, întuneric și toate fricile lumii strânse ciorchine. Ai vrea să te
ridici, dar ai uitat să faci și cele mai elementare lucruri. Ai vrea să strigi după ajutor – pentru că numai cineva din afară te mai poate salva –, dar strigătul tău e mut. Și oricum nimeni nu are timp să te audă. Toţi sunt prinși în același carusel și nu aud nimic, afară de muzica bâlciului. 

Se va găsi, poate, cineva care, măcar în treacăt, îţi va citi strigătul în privirea pierdută, te va strânge în braţe, te va lua de mână și te va duce la un vraci de suflete care te va scoate din mrejele perfidei.

Nu va fi ușor. Va trebui să deschidă toate ferestrele ce au fost bine zăvorâte, să deretice, să alunge tot praful, să golească toate sertarele și să rearanjeze totul. S-ar putea să fie nevoie și de doze șoc de iubire. Și de tihnă. Și, mai ales, de asigurarea că viaţa are sens și în afara caruselului. 

Doza de ficțiune: „Fachirul” de Carina Chereji 

Doza de ficțiune: „Unii se aseamănă, dar nu se adună...” de Camelia Ulmeanu

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.