Mă gândesc uneori la mine ca la o mașinărie, iau fiecare piesă, o întorc pe toate părțile, o verific, o analizez în fapt și în potență, stomac, inimă, ficat, oase, mușchi, creier, dinți, piele și, când una dintre ele are o problemă, mă port ca un cercetător nebun care caută răspunsul pe care îl vrea, iar apoi îl și găsește. 

Am primit diagnosticul acum patru ani. Între timp, m-am obișnuit cu ideea unei afecțiuni cronice, autoimune. La început, se vorbea despre o colită nespecifică, colită ulcerativă, colită cronică, o colită insidioasă, lașă. Niciunul dintre aceste cuvinte nu-mi spunea nimic. Colită sună a ceva ce ar putea fi un fel de mâncare.  Nu dormisem deloc în noaptea în care mă certasem cu tata. 

Mă strângea stomacul, mă durea și nu-mi trecea. Meteorism. Tenesme. Niște termeni care pe atunci nu existau în vocabularul meu. Meteorism e un cuvânt foarte potrivit și descriptiv, chiar așa se simte. Mii și mii de artificii mici care îmi explodează în burtă și al căror fum nu se duce nicăieri, rămâne acolo și mă umflă și mă transform într-un balon și sper să mă ridic, să plutesc, să mă lovesc de tavan, de lustră, să mă ating de colțul dulapului, să mă înțep în el, să mă sparg în mii și mii de bucățele, ca să-mi revin. Îi spusesem tatei lucruri pe care le regretam. Reușisem să adorm, spre dimineață, după un Nospa și un ceai de mentă. 

Asta se întâmpla cam cu un an înainte să aflu ce am. Între timp, simptomele se adunau și se diversificau. Dar mereu mă gândeam că mănânc prost. Că beau prea multă apă minerală. Că mănânc prea mulți cartofi prăjiți. Aveam din ce în ce mai multe seri ratate, din ce în ce mai multe cine la restaurant, de care nu-mi aduc aminte, pe care nu le trăiam, pentru că nu puteam să mă mai bucur de nimic. Viața mi se împiedica, iar artificiile erau doar la mine în stomac. 

Mi se scurgea pântecul. Ce poate fi mai poetic? Mă deranjam la stomac constant. Îmi ignoram cu succes durerea din vintre. Aveam zile când mi-era bine și din ce în ce mai multe zile când mi-era rău. De ziua mea, când am împlinit 28 de ani, cadoul pe care l-am primit a fost sânge în scaun. 

De aici, totul s-a învârtit în jurul scaunului. Culoare, textură, sânge. Cancer și căcat, doar asta era în mintea mea. Doctori, analize, colonoscopie. Polipi rectali, diverticulită, colite. Diagnostice la care visam și pentru care mă rugam. În perioada aceea, auzeam la televizor știrea că Papa Francisc suferea de diverticulită și nu-și putea onora obligațiile. Iată, toți suntem egali în suferință și în fața Domnului și mă rugam să sufăr și eu de aceeași boală. 

Mă plimbam de la o programare la doctor la alta. Mă căutam peste tot, pe internet, la spitale, căutam simptomele și sensul lor, era și asta o căutare a sensului vieții. Zilele mele aveau un dumnezeu doar dacă reușeam să-mi ofer un diag-nostic credibil, cu care să pot trăi până a doua zi, adunam informații la mâna a doua, le luam de pe Google, de la prieteni, de la medici, din podcasturi, din seriale, făceam liste lungi cu termeni pe care nu-i știam, îi căutam, citeam definiții, mă chinuiam să-nțeleg, făceam medicină pe genunchi în încercarea de a mă diagnostica singură. 

Nu știu cum m-am dus și mi-am făcut colonoscopie. Nu știu cum am băut Fortrans și nu am vomitat. Nu știu cum m-am dus singură la spital și nu m-am întors din drum. Nu știu de unde am avut putere, căci îmi trăiam toate fricile. Nu e cancer, mi-a spus doctorul care mi-a făcut colonoscopia, imediat după ce m-am trezit din anestezie. Nici polipi. Zâmbea. O colită nespecifică, niște ulcerații pe colon, e complicat, vorbiți cu doamna doctor, o să luați tratament, vedeți dumneavoastră. După câteva săptămâni a venit și biopsia. Diagnostic RCUH. RC ce? Rectocolită ulcero-hemoragică. O boală inflamatorie intestinală, autoimună. 

Mă convingeam că am o maladie, îmi cream cele mai negre scenarii în care aș fi țintuită la pat, fără să mă pot mișca, visând la moarte, îmi acceptam soarta și viitorul și aveam senzația că, dacă vizualizez totul în mintea mea până în punctul în care simțeam cum mă strânge pielea și mi se taie respirația, abia atunci voi fi avut control asupra mea, asupra minții mele. 

Pierdeam ore nenumărate pe grupul de Facebook Totul Despre RCUH, Colon Iritabil & Boala Crohn, citeam tot ce se scria acolo, citeam toate poveștile despre tratamente biologice, stome, internări, clostridium, supozitoare, tratamente naturiste, medici, spitale, traume și legături emoționale, citeam și ruminam la viitorul meu. 

Mă vedeam fără colon, aflasem că oamenii pot trăi și așa, mă vedeam cu stomă, mă vedeam slabă, mă vedeam dependentă de injecții, mă vedeam bolnavă și frica de boală bate frica de moarte. Începusem să caut studii, să văd ce tratamente noi se descoperă, să mă gândesc la tratamente experimentale, să mă revolt – bolile autoimune aparțin mai degrabă femeilor, de ce? Medicina nu e o știință exactă, nu se știe prea bine ce-i cu ele. Corpul se atacă singur – de ce te urăști, de ce te ataci? Mintea nu mă mai ascultă și nici corpul. 

Uneori îmi duc traiul cu multiple suferințe, iar atunci fac conexiuni complexe, sunt un savant, un chimist, iar organele mele sunt baze și acizi, le amestec, le calculez și ajung la diagnostice cu atât mai interesante, pe care mi le asum, aproape că mi le doresc și cu care învăț să trăiesc, boli rare, sindroame ciudate, cancere, tumori închipuite, cu cât mai rar, cu atât mai bine. 

Încă urmez tratament și sunt bine. Le sunt recunoscătoare medicilor de la Spitalul Colentina, secția de Gastro și sistemului de asigurare de sănătate de stat de care (încă) beneficiem. Le sunt recunoscătoare pentru mine, dar mai ales pentru toți pacienții din toată țara cu probleme mult mai grave ca ale mele, pe care i-am văzut acolo. 

Acceptarea unui diagnostic rar sau ciudat este mai grea decât boala în sine. Sunt o pacientă norocoasă, cu o formă ușoară și cu simptome pe care le-am dus pe picioare. Frica și anxietatea sunt mai apăsătoare. O discuție grea cu tata reușea să-mi întoarcă stomacul pe toate părțile, să-mi înroșească hârtia de sânge, deși mâncam doar pește cu legume. Avocado îmi făcea rău. Plimbările mă linișteau. Emoțiile puternice mă legau de toaletă. Cartofii prăjiți mă făceau să zâmbesc. Să-mi trăiesc viața, deși mi-era frică, să călătoresc, să mănânc în oraș. Să înving frica, să iubesc și să învăț să accept.