Tratam la spital o doamnă de 87 de ani. Venise la doctor pentru că nu putea să respire noaptea. Când îmi povestea asta, m-a străfulgerat o imagine cu casa ei. Avea doi metri pătrați și se întindea lunguieț, într-un unghi ușor oblic, spre un cer gri-închis și furtunos. Tot contextul avea un iz nesănătos. În plus, pacienta avea un soi de chelie, dar nu difuz, ci întreaga linie a părului se deplasase undeva între frunte și creștetul capului. Partea rămasă cheală lucea. Doamna avea și o iritație în jurul ochilor. Mâinile îi erau mari, prea mari pentru corpul ei. Avea o fiică de vreo 60 de ani. Ambele păreau să se hrănească cu ceva de care nu auzisem. Ceva ce nu ar trebui să fie nutritiv, decât dacă există un contract. Pentru a reveni cu picioarele pe pământ, am trimis pacienta la computer tomograf. A fost descris un uter pietrificat, fără comentarii suplimentare, în rest nu mare lucru. Era o după-amiază târzie și îi pregăteam scrisoarea de externare pentru a doua zi. Din biroul unde eram am auzit deodată un zgomot straniu. Un amestec între un plâns de copilaș și bolovani mici rostogolindu-se la vale. M-am deplasat către sursa sunetului. Salonul doisprezece. Am intrat fără să mai bat la ușă. Doamna M. ținea în brațe un copilaș cenușiu, ce clipea cu ochi tari și negri. Pacienta s-a uitat la mine și, cu un glas emoționat, mi-a spus: „E Pietrică, fiul meu!”. Nou-născutul a strănutat și la picioare mi s-au rostogolit niște pietricele, țâșnite din gâtlejul copilului. Îmi pierise glasul și rămăsesem acolo împietrit, cu ochii fixați pe mâinile imense ale pacientei, care mângâiau capul rotund și calcificat al pruncului Pietrică.