CARTE DE VIZITĂ 

Cătălina Ceaușescu s-a născut în 1995, în orașul Pitești. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Și-a continuat pregătirea cu rezidențiatul în chirurgie toracică. 

Pregătirea ei s-a desfășurat atât în sistemul de stat, cât și în cel privat. În prezent, este în ultimul an de rezidențiat la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Al. Trestioreanu” din București și în scurt timp va deveni medic specialist. „Ca după o extracție reușită de corp” reprezintă volumul ei de debut, pe care l-a lansat în 24 aprilie a.c.

Ce reprezintă scrisul pentru dvs.? Cum ați descoperit că vă place să scrieți versuri? 

Scrisul este ceva necesar, care aduce echilibru între corpul meu medical și cel personal, e o formă de echilibrare care îmi oferă claritate. Scriu de când eram în școala generală, a început ca un joc, care mă făcea să mă simt altfel, intram într-o stare anume și mă deconectam de la stresul de a fi copilul premiant.

Ce v-a determinat să alegeți chirurgia toracică? 

Nevoia de a-mi depăși limitele și a-mi extinde zona de confort. În primul an de facultate am intrat într-o sală de operație la chirurgie toracică și îmi părea fascinant felul în care se dezumflă plămânul la începutul unei intervenții și felul în care se umflă la loc la final. Mi-am dorit să fiu martor al acestui moment toată viața, să am reziliența de a fi alături de pacient în momentele în care se impun anumite gesturi. 
 

Robotul este prezentul chirurgiei toracice 

Cu ce provocări vine chirurgia toracică? Cum ați descrie-o azi? 

Chirurgia toracică s-a schimbat mult în ultimii ani, provocarea vine din a ține pasul cu ce se întâmplă în lume în acest domeniu. În facultate, majoritatea operațiilor pe care le vedeam erau prin abord clasic, acum majoritatea intervențiilor în care intru sunt minim-invazive, fie ele prin toracoscopie sau prin abord robotic. Robotul este prezentul chirurgiei toracice în afara țării, în timp ce la noi este ceva rar și deosebit. Pentru mine nu este o specialitate grea ca informație și act al meseriei. Ceea ce e e greu pentru mine este lucrul în sistemul de stat, partea birocratică, agitația și alergătura pentru diferite consultații de care are nevoie un pacient, insuficiența resurselor umane și materiale în anumite cazuri. Deseori, îmi pare că sunt mulți pacienți care au nevoie de ceva, însă posibilitățile sunt limitate, iar eu mă simt de multe ori neajutorată, când trebuie să fiu puternică pentru ei. 

În opinia dvs., cum se construiește o relație bună cu pacientul? Atât înainte, cât și după o intervenție chirurgicală. 

Eu obișnuiesc să privesc pacientul în ochi, să îi zâmbesc și să fiu omul cald din mediul steril. În practică, se întâmplă mult transfer și contratransfer între medic și pacient, iar transparența și cuvintele potrivite în momentele potrivite fac pentru mine ca relația terapeutică să funcționeze. Nu e un secret că las credința și perspectiva Bahá’í să mă ghideze, cred că cea mai potrivită învățătură aici ar fi: „Dacă cineva caută refugiu la tine, oferă-i ocrotirea ta și nu-l trăda”. 

Credința și arta aduc oamenii aproape

Pacienții dvs. știu că scrieți poezii? La lansarea volumului dvs. a fost prezentă și o pacientă. Ce ați simțit când ați văzut-o în public? 

Pacienții care caută numele medicului pe internet găsesc multe informații despre el. Cred că așa se întâmplă și cu cei care știu că scriu. M-am bucurat mult să o văd pe pacientă în public, mi-a spus că i-a apărut în social media evenimentul și a vrut să-mi fie alături. Simt că atât credința, dar și arta, în oricare formă a ei, aduc oamenii aproape; în definitiv, dincolo de pregătire și de rolurile pe care le avem pentru celălalt la un moment dat, suntem toți aici ca ființe umane. 

Volumul dvs. de debut a apărut recent, la editura TracusArte. Cum ați făcut selecția poemelor incluse în carte? 

A fost o perioadă de vreo șase luni în care m-am uitat peste ce am scris și am continuat să scriu într-un atelier unu-la-unu cu poeta și traducătoarea Mina Decu. Am stabilit împreună că vocea mea e la nivelul corpului și se simte bine cât e în corp. Am urmărit acest fir și am scris despre corpul personal, profesional, social, politic și spiritual. De aici și selecția.

„Ca după o extracție reușită de corp” reprezintă o metaforă pentru dvs.? Sau este o realitate? Ce le-ați spune celor care vă vor citi poeziile despre acest titlu? 

Extracția este ceva necesar într-un moment în care nu se mai poate altfel. Corpul poate fi un corp străin, pe care îl extragi din tine sau din celălalt. Poate fi chiar corpul tău extras din context, când nu se mai poate locui în el. Rezultatul trebuie să aline. 

Perspective complet diferite care au în centru omul

Cum se îmbină poezia cu chirurgia toracică? Povestiți-mi despre procesul pe care-l presupune scrierea unui poem. 

Poezia și chirurgia rimează, se îmbină doar la nivel de cuvânt. În practică sunt două perspective complet diferite, care au în centru omul. După chirurgie, în relaxarea după o zi plină, când ești obosită și mulțumită de tine, se dezvoltă poezia. Scrierea vine în flux, când ai ceva de spus sau când vrei să îți amintești neapărat anumite stări. Scriu despre muncă, prieteni, colegi, persoane care mă inspiră, despre locuri, senzații, tocmai pentru a-mi aminti mai târziu, pentru a mă bucura sau pentru a reflecta la cum s-ar fi putut altfel. Mediul în care o fac este legat de moment, folosesc ce este cel mai la îndemână – carnețel, telefon, laptop. 

Cât de mult vă inspirați din ceea ce vedeți în sala de operație? 

Nu mă inspir deloc în timpul serviciului. Sala este un spațiu dedicat pentru un alt fel de stare. Acolo sunt atentă la tot, astfel încât omul care doarme să fie în siguranță în mâinile noastre. Când ajung acasă și îmi fac examenul de conștiință, ies și stările reprimate, cuvinte gândite, auzite sau spuse – dacă este ceva poetic în asta, scriu. Altfel, las să treacă.

Cu ce gând sau emoție v-ar plăcea să rămână cititorul la finalul volumului dvs. de poezie? 

Cred că ar fi un volum reușit dacă cititorul ar recunoaște procese similare și s-ar crea legături între oameni prin însăși recunoașterea faptului că suntem asemănători în multe privințe.

Care este cel mai emoționant lucru pe care vi l-a spus vreodată un pacient? 

Este o întrebare la care îmi doresc mult să răspund, însă aș încălca secretul profesional. Pot spune că am fost emoționată de anumite povești și am încercat să mențin echilibrul între empatie și proactivitate. Eu cred că a funcționat. 

NU E UN SECRET CĂ LAS CREDINȚA ȘI PERSPECTIVA BAHÁ’Í SĂ MĂ GHIDEZE. 

Scriu despre muncă, prieteni, colegi, persoane care mă inspiră, despre locuri, senzații, tocmai pentru a-mi aminti mai târziu, pentru a mă bucura sau pentru a reflecta la cum s-ar fi putut altfel.