Doctorița Angelescu îi făcu semn cu mâna colegului ei, care se întorsese din ușă să-i ureze o seară liniștită. Avea toate șansele să fie așa, pentru că aglomerat era mai mult în prima parte a zilei, când camera de gardă a micului spital din stațiune era asaltată de turiștii care cădeau la schi sau se accidentau pe gheață. 

Își turnă cafea într-o cană și se pregăti să o bea în tihnă. Gemenii plecaseră de dimineață în tabără și o zăpăciseră cu agitația și certurile dintre ei, care începuseră din ajun. Se luaseră la harță, așa cum făceau întotdeauna, pentru lucruri mărunte: cine stă la fereastră în autocar, cine poartă primul hanoracul albastru, cine cară pasta de dinți. Adolescența se dovedea mai greu de traversat decât se așteptase și erau zile, ca cea de ieri, când abia mai ținea pasul. 

O bucurie vinovată o cuprinse la gândul următoarelor după-amiezi liniștite și se sprijini relaxată de spătarul scaunului, urmărind cu privirea fulgii care se așezau liniștiți pe pervaz. 

Ațipise de câteva minute, când simți mâna asistentei pe umăr, scuturând-o ușor: 

— Doamna doctor... 

Nu-i trebui mult să se dezmeticească și o privi întrebător. 

— Aveți o pacientă. A leșinat pe pârtie. E în sala de așteptare, cu soțul și copiii. 

Se ridică și, înainte să se îndepărteze de birou, luă o gură din cafeaua care începuse să se răcească. 

Femeia avea fața palidă, cu o urmă mai roșie pe frunte, de la căciula de lână cu ciucure multicolor, pusă acum pe un scaun, în fața ei. Purta un pulover alb cu guler înalt și o pereche de pantaloni groși de iarnă. Părul blond îi atârna până la umeri în șuvițe dezordonate, pe care le împingea mereu după urechi. Lângă ea stătea un bărbat cu salopetă de schi, pe al cărei fond albastru zăpada topită lăsase dâre ude. Fesul de pe cap îi alunecase într-o parte, iar el se chinuia să țină în brațe un băiețel care se zbătea să coboare. 

— Ea de ce are voie? se smuci băiatul, împingându-l cu mâinile în piept. — Pentru că e mai mare, îi răspunse bărbatul, eliberându-și o mână ca să-și ridice mănușile de pe jos. 

Băiatul profită și sări din brațele lui. 

— Vreau și eu, spuse el și fugi spre dozatorul de apă, unde o fetiță cu un cap mai înaltă ca el ținea un pahar de plastic sub robinetul de apă rece.

— Ai grijă, scumpo, nu-l umple până sus, îi spuse femeia. 

Fetița dădu din cap că a înțeles și, apucând paharul cu amândouă mâinile, porni către ea. Băiatul luă și el un pahar din stivă, după care se opri, ezitând între cele două manete de culori diferite. 

— Albastru, strigară femeia și bărbatul în același timp. 

— Nu-i niciun pericol, încercă să-i liniștească doctorița Angelescu. Apa caldă nu funcționează. 

Băiatul apăsă întâi pe maneta roșie, apoi pe cea albastră, umplu paharul și vărsă pe jos o parte din el în timp ce se întorcea. 

— Poftim, i-l întinse el femeii. A mea e mai bună. 

— Nu-i adevărat, protestă fata care se urcase între timp pe unul din genunchii bărbatului. 

Cei doi copii începură să se certe și doctorița Angelescu fu nevoită să ridice vocea: 

— Haideți să lăsăm copiii aici, cu domnul, și dumneavoastră veniți cu mine în sala de consultații, să-mi spuneți ce s-a întâmplat. 

Nesigură, femeia privi spre bărbat. 

— Ne descurcăm, stai liniștită, o asigură el. 

Asistenta închise ușa și sunetul glasurilor din spatele ei se estompă. Se așeză pe un scaun, cu fișa de consultație pe genunchi și un pix în mână, în timp ce doctorița Angelescu rămase în picioare și-i făcu semn femeii să ia loc pe pat. 

— Bun, să vedem. Înțeleg că ați leșinat. Vă amintiți cum s-a întâmplat? 

— Nu prea, răspunse femeia. Știu că le spuneam copiilor să nu mai arunce cu bulgări unul în celălalt. După aceea, nimic. M-am trezit întinsă, cu oameni în jur și cineva care îmi ștergea fața cu zăpadă. Pe urmă a venit soțul meu, care plecase să schieze, ne-am strâns lucrurile și am venit aici. 

— S-a mai întâmplat și altă dată? 

— Nu, e prima oară și nu înțeleg de ce. Altfel, n-am nimic. 

— De cât timp vă simțiți obosită? continuă doctorița Angelescu, cu ochii la tenul palid și cearcănele femeii. 

— N-aș putea spune că sunt mai obosită decât de obicei. La urma urmei suntem în concediu, zâmbi femeia. Treburile obișnuite: mic dejun, echipat copiii, alergat după ei, schimbat hainele ude, prânz, somnul lor de după-amiază și apoi din nou afară. Știți cum e. 

Vocile din sala de așteptare deveniră mai puternice și ușa se deschise brusc. Băiatul intră în cameră alergând și se repezi în brațele femeii. 

— Ți-am spus să bați înainte, se auzi în urma lui glasul bărbatului, care apăru și el în dreptul ușii. Fata purta pe cap căciula de lână și îl ținea de mână, dar văzându-l pe băiat în brațele femeii, se desprinse și alergă spre ea, împingându-l ca să-și facă loc. 

Bărbatul păru stânjenit. 

— Îmi cer scuze, dar nu mă înțeleg cu ei. Sunt obosiți și cred că le e foame. E totul în regulă?, continuă apoi, plimbându-și privirea îngrijorată de la femeie la doctoriță și invers. 

— Așa se pare, dar încă nu am apucat să o consult pe soția dumneavoastră. Vă rog să luați copiii și să mai așteptați puțin dincolo, răspunse doctorița Angelescu cu severitate. 

— Nu, se împotrivi băiatul. Eu stau aici. Tata nu mă lasă să pilotez avionul, mai spuse și începu să alerge prin cameră cu brațele întinse, imitând zgomotul unui motor. 

— Voia să sară de pe un scaun pe altul, se justifică bărbatul.

— Puiule, mai fă o tură și pe urmă vezi dacă poți ateriza în sala de așteptare. E greu, pista e foarte îngustă acolo, între scaune. 

— Ba eu pot, țipă băiatul și ieși din cameră. 

— Draga mea, mergi și tu și ajută-l pe tata să aibă grijă de el, iar după ce coboară toți pasagerii caută în rucsacul meu și vezi că am o pungă de biscuiți. 

— Cu ciocolată? sclipiră ochii fetei. 

— Cu, răspunse femeia, mângâind-o pe obraz. 

Înainte să iasă pe ușă, fata se întoarse și arătând cu degetul spre căciulă, o asigură:

— Ți-o dau înapoi când ieși. 

Femeia înclină din cap și îi zâmbi apoi bărbatului, care plecă după copii. 

— Dumneavoastră când ați mâncat ultima oară? se întoarse doctorița Angelescu spre ea.

— Nu mai știu, ezită femeia. Cred că la prânz, niște supă. Ah, mint: am mâncat și o mandarină pe pârtie. 

— Am înțeles, rosti doctorița Angelescu și, luându-și stetoscopul, se apropie de ea.

I se adresă din nou la finalul consultației, în timp ce se spăla pe mâini.

— Nu pare să fie nimic serios. Cel mai probabil, e vorba de oboseală acumulată, combinată cu frigul și faptul că nu ați mâncat suficient. 

— Să știți că așa m-am gândit și eu, dar soțul a insistat să venim, răspunse ușurată femeia. Înseamnă că pot pleca? 

— Să plecăm, daaa..., țipă băiatul care deschisese iar ușa. Asta ce e? întrebă el, apucând o pensă de pe masa de tratamente. Taie? 

— Nu taie, dar nici nu e voie să umblăm cu ea, îi spuse asistenta, desprinzându-i cu greu degetele de pe mânerul instrumentului. 

— Mami, ia uite ce am găsit în rucsac, veni fetița din urmă, ținând în mână o carte. Pot să desenez pe ea? 

Ultimul apăru bărbatul, care ridică umerii neputincios. 

— Copii, reveni doctorița Angelescu la tonul autoritar. Mergeți cu doamna asistentă, care o să vă dea fiecăruia câte o bomboană. Iar dumneavoastră vă rog să îi însoțiți, se adresă ea bărbatului care nu se mișcase din loc. 

După ce plecară toți, închise ușa și se așeză pe scaun, uitându-se din nou la chipul palid și cearcănele femeii. Pe masa de lângă ea rămăsese cartea uitată de fată, din care ieșea, după numai câteva pagini, capătul unui șervețel împăturit, pus ca semn. Nu avu nevoie de mai mult ca să se hotărască. 

— În noaptea asta rămâneți aici. 

Femeia păru surprinsă. 

— Bine, dar... Credeam... Nu înțeleg, chiar e nevoie? 

Doctorița Angelescu se ridică de pe scaun, luă cartea de pe masă și o puse pe pat, lângă ea. 

— Gândiți-vă la asta ca la o vacanță, mai adăugă cu blândețe și închise încet ușa în urma ei.