E târziu. Toate au mers prost, toate s-au suprapus, decalat, întârziat. Urăsc să cer dispense de la Paul. Și-așa i se pare că face prea mult. Încă un pacient și gata, hai că poți, poți s-o scurtezi.

— Luați loc, vă rog. Și închideți ușa. Spuneți-mi ce vă supără, doamna... Adumitresei.
— Adumitrăcesei, Adumitrăcesei Marcela.
— Mă scuzați, Adumitrăcesei... Deci, ce vă...
— Ei, Doamne, nu-i nimic. Mă gândeam să nu fie vreo greșeală în baza de date și dup-aia...
— Nu e nicio... în fine, ce vă supără, vă rog?
— În afară de șef adică? Mă scuzați, am emoții și când am emoții vorbesc mult și prost. Așa. Adevăru-i că până mi-am făcut curaj să vin la doctor și apoi până am prins programare... Vineri la patru, cred că sunt ultima pe azi. De acuma e deja cinci... Nu c-ar fi vreo problemă, la medic se așteaptă, normal. Toți tre’ să avem răbdare.
— Și totuși ce v-a făcut să veniți?
— Păi nu prea am fost la medici, nu sunt eu din asta ce se caută de tot felul, da’ uite că mă apropii și eu de șaij’ de ani acuși...
— Da, e bine să mai mergem la medic... la medicul de familie. V-a durut ceva anume când v-ați programat?

Aud telefonul cum vibrează sub birou. Sigur e Paul. Bineînțeles. Încep mesajele. „Tot plânge Maria de când s-a trezit și zice că o doare capul.”

— Aa, da, m-a durut rău la ceafă aici.
— Și acum?

Urăsc medicii care răspund la telefon în timp ce consultă. Dar n-am ce face. „Febră? Termometru în geantă, buzunarul din față.”

— Mă mai doare, da’ nu chiar așa rău. Am luat niște pastile câteva zile. Perioada asta toată lumea face grătare, și eu cum lucrez la un magazin de carne, vă dați seama cam câtă treabă...
— Deci coloana v-a trecut? Și acum nu vă mai supără nimic?
— Ba daa, mâinile mă supără acum. Uitați-le cum sunt, ca pernuțele.
— Vă dor și noaptea? 
„38,5 are. Îi dau ceva?”
— Deci vă dor mâinile sau picioarele?
„Sirop nurofen 5 ml, tot în buzunarul ăla.”
— Mâinile mai tare, da’ și picioarele. După ce stai 10-12 ore în picioare, cu mâinile în frigider, nici n-au cum să nu te doară, nu?
— Deci acum ați venit pentru că vă dor mâinile și picioarele. Alte simptome? Febră, transpirații noaptea, scăderea poftei de mâncare?
— Oo, doamna doctor, bine-ar fi să n-am poftă de mâncare, că și-așa uitați-vă câtă sunt... De fapt, să știți că nu mănânc cine știe ce, sunt zile-n care nu pun gura pe nimic până seara. O fi și glanda de vină, oare să mă duc și la glandă? Cred că ar trebui și acolo. De când cu menopauza... Febră poate am făcut, sau or fi fost bufeuri. Așa mă aprind cu bufeurile astea, că nici eu nu mai știu.
— Haideți, vă rog, ajutați-mă să-mi dau seama cu ce pot să vă ajut, că nu ajungem nicăieri și...
„A vomitat tot siropul, să-i mai dau o dată?”
— Păi, doamna doctor, am tot primit recomandări despre dumneavoastră, că sunteți drăguță, și mi-a zis și o vecină. „Mergi, Marcelico, la doamna doctor aia, că parcă prea te dor toate și ești prea tânără”. Bine, săraca tanti are și ea vreo opj’ de ani, pentru ea normal că sunt tânără.
„Nu. Fă-i un suc de portocale și ia-i temp în 10 min. Termin imediat.”
— Doamnă! Pe toți ne mai doare câte ceva. Ce vă doare cel mai tare, cel mai recent?
— Mâinile mă dor, și fără mâini...
— Bun, deci mâinile vă dor, vă dor și ziua și noaptea, le simțiți umflate. Vă și amorțesc, putere în ele aveți? Dați-mi-le să le văd.
— Nu mă doare când faceți așa, la muncă doar la un moment dat...
„38,9 are. Parcă e cam moale, ce fac? Când vii?”
— Bun. Uitați ce cred eu, că aveți un serviciu greu și o perioadă solicitantă. Vă propun să facem așa: vă dau o rețeta cu ceva de durere și vă dau și trei zile de concediu medical să vă odihniți, și ne vedem la control săptămâna viitoare. Dacă nu vă simțiți mai bine, facem niște investigații, vă dau trimitere și pentru endocrinolog să vedeți ce-i cu glanda și menopauza.

Scriu, printez, parafez, îi întind documentele și mă ridic în picioare. Îi scapă din mână și mă uit la ea cum se chinuiește să desprindă hârtiile de pe jos. Reușește doar după multe încercări, cu ambele mâini. La naiba! Chiar are ceva.

— Scuze, vedeți, mă cam lasă mâinile astea, mai ales cu dreapta nu pot s-apuc lucruri așa subțiri.
„Bine că nu răspunzi. 39,3 are deja. Eu îi mai dau o dată nurofen, că mă tem.” 
— Doamnă dragă, de când nu merge mâna aia? 
— De vreo săptămână?
— Păi ați zis că vă dor mâinile.
— Păi mă doare că nu mai am putere în ele. Și să știți că și piciorul drept a început să-mi scape de vreo două zile. Azi-dimineață m-am împrăștiat cât îs eu de mare pe scări la bloc.

„Vomită. Eu chem salvarea, nu mai stau.” Respiră. „Nu te prosti! E de la sirop. E o perioadă dificilă și pt ea.”

— Întindeți brațele în față, așa sus, spre mine. Atât puteți să le țineți?
„Ce kkt înseamnă asta? Că e vina mea că are febră? Era vorba să te întorci acum o oră, asta e problema!” 
„Lucrez. Pacienți. Nu întârzii că-s la bere.”
„A mai vomitat o dată. Aștept să leșine și apoi pot să sun la 112, dna dr?”
„Asta-i de la maică-ta citire? Abia în spital o să ia ceva balaur. Știu ce vorbesc.”

— Mă scuzați, trebuia să răspund. Ridicați-vă în picioare. Mergeți câțiva pași pe vârfuri, așa, și câțiva pe călcâie. Opa! Stați să vă țin. De când sunteți așa slăbită?
— Nu v-am spus? De vreo săptămână, dar cu picioarele de alaltăieri. N-am fost eu niciodată prea sprintenă de picior, dar totuși... Puteți să răspundeți liniștită la telefon, nu mă deranjează, nu mă grăbesc nicăieri.
— Mulțumesc... Îmi cer scuze, nu obișnuiesc să fac asta cât consult, dar îmi face febră cea mică și tatăl se panichează... 
— Vai, așa tânără și frumoasă, aș fi zis că sunteți domnișoară.
— Bineînțeles, acum nu răspunde... Nu mai sunt domnișoară demult, sunt și divorțată și cu un copil de împărțit. Așa, deci nici pe vârfuri, nici pe călcâie nu vă puteți ridica.
— Cu dreptul nu prea pot, uitați, stângul parcă merge mai bine. Să știți că eu mi-am crescut copiii singură de la douăj’cinci de ani, trei bucăți, la câte doi ani diferență. A fost greu, dar mai bine așa decât cu bețivul ăla care m-ar fi omorât sigur într-o zi. Și am făcut oameni din toți trei, să știți. Bărbatul e bărbat, nu e ca mama, să știe ce-are nevoie copilul. Vorbiți, vorbiți, numai așa se rezolvă lucrurile-n viață.

— Alo, ce face? Ți-am zis că... Nu puteam răspunde. Serios?! Crezi că primești vreo diplomă de cel mai grijuliu tătic acolo? De exces de zel sunt sătui ăia în UPU. Bine că n-ai pus și ambulanța pe drumuri. Nu, nu se merge la urgențe pentru febră... Are febră, a vomitat, normal că e slăbită. Nu o fac pe-a... de acuma stați. Puțin, am o situație... de rezolvat. Să mă ții la curent. Pa.

— Doamna doctor, oare e grav?
— N-nu, nu cred... S-a speriat soț... fostul soț, că bona a plecat, că eu întârzii și... s-a speriat că nu-i scade febra și vomită și... S-a dus cu ea la spital, deși i-am spus să nu... Totul e un mare spectacol. Ce vorbeam singură înainte, acuma e și mai rău. 
— Aha, îmi pare rău... dar nu... la mine, adică, e grav?
— Haideți, vă întindeți pe pat cu fața în sus. Să verific reflexele.
— Căsniciile nu merg de obicei din cauza cuvintelor, că pentru unul „cană” înseamnă ceva, și pentru celălalt, altceva, și atunci oamenii nu se înțeleg, că nu vorbesc aceeași limbă. Bine, în cazul meu, orice spuneam, bărbată-meu tot înțelegea că tre’ să bea și să sară la bătaie, dar asta e deja altă problemă. Cu așa animal nu ai ce te înțelege, îl dai afară și atât. Nu mă doare nimic când faceți așa, poate aveți dreptate, o fi oboseală. Normal.
— Asta nu e oboseală, doamnă. Alte simptome sigur nu ați avut de când a început slăbiciunea astea? Vă puteți ridica.
— Păi... poate totuși am avut febră, că nu era chiar ca la bufeurile normale, că aveam frisoane și tare m-a mai durat capul, ceafa mai ales.
— Alte probleme de sănătate aveți?
— N-am mai fost la doctor de când... De când, mă scuzați, am născut. Cu toată rușinea, tre’ să recunosc, că n-am fost bolnavă, n-am avut nevoie. Și nici timp să mă gândesc la mine n-am avut. S-a mirat doctorița de familie când m-a văzut. Mi-a luat și-o tensiune dacă tot mă prinde rar pe la ea.
— Și cât a fost?
— Ee, mărișoară, optișpe, de la emoții. Normal. Acuma cre’ că e și mai mare, că mă descoaseți atâta și încep să-mi fac griji. 
— Dumneavoastră deja aveți un grad de pareză, așa se cheamă slăbiciunea asta, și la mâini și la picioare, mai mult pe partea dreaptă, nu e de stat. Cu tensiunea pe care o aveți... se poate să fie și un AVC.
— Doamne apără și păzește... Deci nu pot să merg mâine la serviciu?
— N... nu! Mă scuzați, trebuie să răspund. Alo, ce faceți? Ce anume? Virusul West Nile?! Este așa ceva la noi? Și ce se poate întâmpla? Ok, e bine... Da, sub supraveghere. Am bagajul de gardă în mașină, rămân eu cu ea la noapte. Sunt la doi pași, imediat te eliberez de sarcini. E speriată? Normal, mititica. Uite... Îmi pare rău, ai făcut bine... că te-ai dus, până la urmă, important e să fie ea bine, nu? Auzi, da’ cum de s-au gândit la virusul West Nile? Douăzeci de cazuri?! De unde naiba era să știu că sunt țânțari infestați cu boli tropicale în parc? A murit un om?! La cap... O fi făcut o meningită. Ok, mulțumesc, ne vedem imediat. Doamnă Adumitresei…

— Adumitrăcesei. Deci e bine fetița?
— Da, mulțumesc. O să fie bine.
— Știți, doamna doctor, nu ei au ales să vină pe lume.
— Ce? Cine?
— Nu copiii au ales să vină pe lume, noi i-am adus, fără să-i întrebăm înainte și atunci e responsabilitatea noastră să avem grijă de ei, cât putem, până închidem ochii.
— Sigur. Dar ia spuneți, dumneavoastră treceți des prin Parcul Mare, pe lângă lac? 
— Normal, în fiecare dimineață și seară. În drum spre serviciu. De ce?
— Aha. Haideți, doamna Marcela, că mergem în aceeași direcție, în corpul celălalt al spitalului, vă conduc. Să vă luați toate actele. Vă explic eu pe drum. Nu vă speriați, se rezolvă, dar mâine nu mergeți la serviciu sigur.