Carmen, o bună prietenă, care, în tumultul vieţii cotidiene, se străduiește să-și găsească liniștea interioară, mi-a spus recent: „Richard, ești un tip picant. Mereu surprinzi lumea cu o nouă abordare. Privesc cu interes orice faci”.

Papricat și necuviincios, usturător și năstrușnic m-am simţit încă de copil. Însă, trioul feminin de tip elicopter, în ograda căruia am fost parașutat la 2,5 luni, ce trăia în restricţii morale, într-o teamă și un conformism deseori surprinzătoare, a fost primul dintre cei mulţi cenzori cu care m-am intersectat în viaţă. Fiecare și-a dorit să interpretez, după partitura impusă, un rol care i-ar fi făcut să triumfe.

Copilăria medicală mi-am petrecut-o în curtea și între zidurile Spitalului din Tecuci. Întâlnirea cu dr. Constantin Teodorescu a fost mai mult decât o intersecţie între un maestru și un învăţăcel. Chirurgul, om de cultură și colecţionar, ce avea obsesia cărţilor, trăia convingerea, pe care mi-a transmis-o, că în chirurgie trebuie să fii „atoatecunoscător”.

Urmându-i exemplul, am devenit vizitator perpetuu al librăriilor și bibliotecilor, reale și virtuale, și un cititor avid să cuprindă totul. În perioada cât s-a aflat în recluziune, eu am locuit într-unul dintre apartamentele sale din Bârlad, adăpost special achiziţionat pentru a depozita mii de cărţi. În vara anului 1997 am dormit pe un pat pliant, înconjurat de volume și reviste, aidoma celebrelor fotografii ale lui Jean Piaget, scufundat între cărţile din biroul său.

Înarmat cu această convingere, în anul IV, la disciplina Chirurgie, unde cursurile profesorului Pleșa erau foarte simplificate, eu și Bogdan, un coleg de cameră pe care l-am contaminat, aveam un maldăr de cărţi pe birouri, zeci de pagini de însemnări, și nu mai reușeam să finalizăm tematica. Și acum îmi amintesc strigătele lui Bogdan, când se iveau zorii, aplecat peste fereastră.

Vastitatea, un veșnic sabotor

Târziu am înţeles că funcţionasem greșit atâţia ani. Și, din păcate, cu toate eforturile, încă mai funcţionez așa. La oricare drum porneam, îmi făceam un puternic blindaj de lecturi. Vastitatea era mereu destabilizatoare. De câteva ori am învins și am reușit să ies într-un luminiș.

Dar lumina cea mai clară a venit de la Apus. Lucram la o carte, într-un teritoriu, credeam eu, neabordat de nimeni încă în România. Citeam, scormoneam și scriam. Până într-o seară, când, nevoit să merg la Ambasada SUA, lăsasem studiul și îmi făceam bagajul.

Cum nu agreez sunetul telefonului, nu mi-a fost plăcut nici ce am auzit. După o periere, care mereu mi s-a părut că este premergătoare unei solicitări, am fost rugat să scriu prefaţa unei lucrări „în premieră” pentru România. Am anulat cursa spre Capitală și, pe loc, după ce am parcurs manu­scrisul, am redactat prefaţa și am trimis-o prin e-mail.

Ulterior, Marion, soţia mea, exersată într-o lume infinit mai complexă decât cea mioritică, după ce ne-am îmbarcat în avion, observându-mi starea, mi-a dat un sfat pe care aș vrea să-l pot urma, dar încă mă lupt cu vechiul program instalat pe meleaguri tecuceano-bârlădene: „Publică! Chiar dacă ţi se pare că e cea mai proastă carte a ta, dar public-o! Dacă tot citești și te documentezi, va apărea cineva cu o carte pe același subiect! Dacă nu ţi-a plăcut în totalitate ce ai publicat, poţi, ulterior, să te gândești la o ediţie revizuită! Nimeni nu știe ce mai aveai tu de spus!”

În anul 2014, recent divorţat, retras singur într-un apartament micuţ din str. Constantin Nacu, am testat sfatul fostei soţii. Finalizasem textul „Jurnalului unui savant român în America”, aveam prefaţa nepotului autorului și îmi rămăsese să scriu un studiu de final.

Trei rafturi de bibliotecă îmi propusesem să citesc pentru a elabora un text care să mă mulţumească. Cu note de subsol, cum e academic... Dar, oare, eu eram cel care trebuia să fie mulţumit? Sau era vocea mentorului din facultate? Sau egoul meu? Într-o noapte m-am decis: am scris două texte și am pus punct.

Cartea a avut succes, s-a epuizat din librării, a fost premiată, am avut numeroase întâlniri cu cititorii, lansări, precum și un eveniment, extrem de onorant, la Palatul Parlamentului, unde, spre bucuria mea, au participat și i-am cunoscut pe urmașii lui Grigore T. Popa.

Ne asumăm anumite convingeri... impuse. Ne adaptăm vieţii în loc să fim creatorii ei. Ne adecvăm evenimentelor în loc să le dezlănţuim. Preferăm un gust sălciu, în locul unuia care să ne trezească. Și să-i dezmeticească și pe ceilalţi.