Alături de echipa sa, a fondat Asociaţia Imunopedia, care vine în sprijinul pacienţilor și al medicilor dornici să aprofundeze mai mult acest domeniu.

În ce fel a schimbat pandemia modul în care vă desfășuraţi
activitatea?

Dovezile existente până în prezent arată că riscul COVID-19 pentru copiii cu boli autoimune nu este mai mare decât cel al populaţiei pediatrice generale. Excepţia ar putea fi reprezentată de copiii care iau doze medii sau mari de cortizon.

Dintre pacienţii cu imunodeficienţă primară, doar câteva grupuri prezintă pericolul de a dezvolta forme mai severe. În plus, se pare că riscul epidemiologic din comunitate și de la domiciliu este mai mare decât cel din școli și spitale.

În ciuda tuturor celor menţionate, chiar dacă legea a permis întotdeauna prezentarea la medic atunci când este necesar, unii părinţi au ales să amâne consulturile.

Până în prezent, nu am avut pacienţi care să sufere de complicaţii sau agravări ireversibile din această cauză, asta probabil și datorită unei foarte bune comunicări telefonice pe care o avem cu ei.

Deși ne consumă foarte mult timp, preferăm să discutăm direct cu pacienţii, inclusiv cu cei care sună pentru programări. Așa avem o mai mare siguranţă că un caz grav ajunge la noi la timp, chiar dacă asta înseamnă să stăm și mai mult peste program.

Cum s-a schimbat relaţia dv. cu studenţii în timpul pandemiei de COVID-19?

Universitatea din București funcţionează, în prezent, în sistem hibrid. Un student vine fizic la stagiul de pediatrie doar două săptămâni, adică un total de 20 de ore.

Pediatria este o disciplină clinică, iar clinica se învaţă fizic. Știinţa anamnezei, examinarea copilului de diverse vârste, colaborarea cu un părinte speriat sunt îndemânări care pur și simplu nu se pot deprinde în 20 de ore.

În timpul acesta scurt abia se obișnuiește cu organizarea clinicii, evaluează două–trei patologii, iar apoi trebuie să efectueze un alt stagiu dintr-o altă specialitate.

Știu că asta este situaţia actuală, dar mă întreb câţi studenţi vor ,,simţi” pediatria astfel încât să își dorească să  aleagă această specialitate la rezidenţiat.

Sigur, situaţia este identică pentru toate disciplinele clinice și asta nu mă liniștește absolut deloc, dimpotrivă.

Mă gândesc că vom crește o generaţie de imagiști și de medici de laborator (ceea ce este grozav și extrem de util) și foarte puţini dintre studenţii de astăzi vor mai dori să aibă contact cu pacienţii. Îmi e teamă că vom ajunge ca în „Soarele gol” de Isaac Asimov.

EDUCAŢIA MEDICALĂ CONTINUĂ

Cât de importantă este educaţia medicală continuă (EMC) pentru practica clinică?

În condiţiile actuale, EMC este mai dificilă ca oricând. Dacă EMCD (educaţie medicală continuă la distanţă) este tot ce se poate face acum, ar fi bine să ne adaptăm.

Nu vom putea simula palparea ficatului sau a ganglionilor limfatici, dar sunt destul de multe lucruri pe care le putem face. Resursele internaţionale în domeniu cresc vertiginos de la un an la altul și majoritatea sunt gratis.

Este de dorit să folosim aceste surse internaţionale, în special pe cele cu acces gratuit?

Da, atât timp cât ne asigurăm că sunt adecvate. Nu sunt de acord cu poziţia strict de consumator de informaţie. Cred că fiecare dintre noi poate să adauge câte o cărămidă cât de mică la efortul local, naţional sau global.

Conferinţa Imunopedia, ajunsă în 2020 la a patra ediţie, este organizată de mine împreună cu echipa mea. În cadrul acestui eveniment se vor reuni specialiști din ţară și din străinătate (SUA, Marea Britanie,
Germania, Elveţia, Spania și India).

Imunologia pediatrică este, după cum știţi, un domeniu orfan atât din punct de vedere al numărului de centre și de specialiști, cât și din cel al educaţiei medicale.

DEZVOLTAREA GÂNDIRII CLINICE

Care sunt provocările unui tânăr medic imunolog pediatru?

Cum nu te poţi gândi la un diagnostic despre care nu ai auzit niciodată, copiii cu probleme ce aparţin de această specialitate așteaptă foarte mult timp până la diagnostic și tratament, suferind, pierzând funcţionalitate și uneori, pierzându-și chiar viaţa.

Prin evenimentele EMC pe care le organizează, Asociaţia Imunopedia încearcă să schimbe în bine acest parcurs. Una dintre deficienţele majore cu care ne confruntăm în prezent este lipsa obișnuinţei de a gândi un caz, de a putea păstra și manifesta această abilitate, unica pe care o avem mai dezvoltată decât ,,mașinile”.

Mă refer la capacitatea de a elabora diferite idei pornind de la analizarea unui set de date. Cred că trebuie să îi învăţăm pe cei tineri cum să gândească un caz clinic fără să cadă în capcana interpretării seci a unor date de laborator și de imagistică.

Altfel spus, să îi reînvăţăm să își pună, și să ne pună, interminabila dar minunata întrebare caracteristică vârstei de trei ani: ,,de ce?”. Sigur, aici trebuie să avem grijă să nu răspundem: ,,pentru că așa zic eu”.

Ce sfaturi le-aţi da?

M-am întrebat de multe ori în timpul facultăţii și în rezidenţiat ,,ce nevoie am să știu asta?” și probabil că fiecare dintre noi a trecut prin așa ceva. Cred că este o întrebare foarte bună, cu condiţia să îi găsești răspunsul.

Este încurajator pentru un tânăr medic să fie luat de braţ de cineva mai experimentat, care să poată să îi explice noţiuni. Primul sfat ar fi să își găsească măcar un mentor. Este un ajutor neînchipuit de preţios.

Al doilea ar fi să își găsească o echipă, iar dacă aceasta nu există, să o creeze. Știu că unii mă vor blama pentru ce spun acum, dar nimeni nu este infailibil.

Absolut nimeni nu poate înlocui munca de echipă. În echipa potrivită fiecare dă ce are el mai bun, învaţă să comunice eficient și respectuos.

De multe ori cursurile sunt obositoare, examenele sunt stresante, iar în gărzi ne întrebăm: ,,pentru ce fac asta?”.

Cu toţii avem nevoie de un loc de muncă și de bani, dar cred că știm că acești bani se pot câștiga mult mai ușor, cu mult mai puţine riscuri și responsabilitate.

Atunci de ce o facem? Îmi place să cred că pentru oameni. Sfatul trei ar fi să ţină minte în fiecare zi pentru cine fac asta. Uitarea scopului va distrage atenţia și va produce multă frustrare.

 ÎN CENTRUL SISTEMULUI DE SĂNĂTATE

Care credeţi că sunt cele mai slabe puncte ale sistemului de sănătate din România?

Toţi spun că această criză sanitară scoate la iveală deciziile luate în ultimii 30–40 de ani și cred că se poate aprecia destul de bine „calitatea” lor. Probabil că cele mai mari probleme decurg din ignorarea celor trei sfaturi de mai sus.

De asemenea, repartiţia inegală a resurselor este o mare problemă. Există colegi care au îndrăzneala să practice singuri în localităţi mai mici sau în domenii orfane și muncesc dincolo de limite, cu riscul unui burnout precoce.

La cealaltă extremă se află colegii care în speranţa de a acumula cât mai multe informaţii stau cu anii în echipe mari, însă fără să practice ei înșiși.

Posibile metode ar fi promulgarea de legi care să acorde stimulente financiare consistente sau încadrarea într-o grupă de muncă superioară, cu reducerea vârstei de pensionare proporţional cu anii munciţi.

Dacă s-ar rezolva risipa de resurse și distribuţia inegală a acestora, cred că pentru sistem ar fi chiar mai ieftin.

Ce alte îmbunătăţiri ar mai putea fi aduse sistemului?

Cred că dacă am pune cu adevărat pacientul în centrul sistemului, dacă am lucra împreună ca o echipă și dacă am crea condiţiile unui program de mentorship real, viitoarele generaţii de medici ar putea să se îndrepte spre ,,medicina Vestului” fără să fie obligate să se mute acolo.

Formarea ca medic trebuie să fie una mult mai practică, atât în studenţie cât și în rezidenţiat, astfel încât medicii să fie capabili să practice singuri cu adevărat încă din prima zi de dobândire a certificatului de medic specialist.

Un stagiu efectuat în alt centru universitar și cu atât mai mult în altă ţară este incredibil de important în procesul de formare. Ar putea fi încurajată practicarea stagiilor în ţări europene prin crearea unor liste actualizate cu alte centre universitare, iar recunoașterea stagiilor să fie automată, fără cereri și dosare.