Studiul a pornit de la o iniţiativă a Facultăţii de Medicină de la Stanford de a evalua gradul de împlinire profesională și starea de bine la locul de muncă. Însă a căpătat rapid atenţie din partea comunităţilor profesionale din lume, după ce a arătat că un sfert dintre medici relatează că au fost, într-un fel sau altul, agresaţi în ultimul an.

Cum era de așteptat, femeile-medic au fost mult mai des agresate (30% dintre respondente) decât bărbaţii (15% dintre aceștia). Agresiunile au fost de la cele verbale, la hărţuire sexuală, până la violenţă fizică. Principala sursă a agresiunilor (70%) au fost pacienţii și familiile lor, în rest fiind vorba despre colegi. Agresiunea, corelată cu percepţia de a fi sau nu protejat la locul de muncă, s-a asociat cu burnout, neîmplinire profesională și intenţia de a părăsi locul de muncă.

Nu ne mai surprinde că medicina e o profesie cu risc foarte mare de suferinţă personală. Internalizăm riscurile, sub presiunea publicului care consideră că ele sunt inerente pentru medici și trebuie asumate – încă unul dintre sacrificiile vocaţiei noastre. Pe lângă agresiunile evidente, rău intenţionate, ne confruntăm cu nenumărate microagresiuni. Asaltul asupra timpului nostru liber: dintre numeroasele telefoane pe care le primim zilnic, o proporţie foarte mică chiar nu suferă amânare până la orele de lucru. Micropresiunea solicitărilor de a face programări înainte de rând, de a urgenta intervenţii, de a scrie prescripţii fără o consultaţie prealabilă și multe astfel de nereguli banale care decurg din faptul că suntem o comoditate utilă pentru cei din jur.

Contrapresiunea, atunci când încercăm să fim asertivi și să spunem nu: de altfel, în experienţa autorului, agresiunile vin cel mai adesea exact atunci când simţim că suntem foarte aproape de propriile limite. Adică, faptul că, în timp ce suntem obligaţi să fim empatici, uneori nu simţim niciun fel de empatie din partea oamenilor cu care lucrăm, lucru care doare chiar dacă acei oameni nu au obligaţia de a fi empatici cu noi, alta decât cea fundamental umană. Faptul că uneori lipsa acută de empatie e din partea unui coleg, care perpetuează vreunul din stereotipurile noastre culturale, maligne, de breaslă. În fine, faptul că, adesea, primim ordine și solicitări din partea echipelor manageriale, dar nu și ajutor și protecţie.

Astfel încât studiul de la Stanford arată doar un vârf de aisberg. În așteptarea unuia mai profund sau poate mai apropiat geografic și cultural de noi, putem doar să răspundem unui sondaj intim, secret, nepublicat, despre toate zgârieturile și rănile pe care le simţim zi de zi.