În epoca
suprabiologizării psihiatriei, practica îngrijirilor cotidiene dobândeşte,
paradoxal, o alură care se conformează unei epistemologii cel puţin diferite.
Vorbim de recentul ultimelor două decenii, în care acestei perspective extrem
de medicalizante i se opun o serie de acţiuni şi discursuri, mare parte venite
din sfera utilizatorilor de servicii, a supravieţuitorilor şi a noilor profesii
de îngrijire, care promovează asiduu o filozofie transformatoare.
Ca
urmare, sistemul de îngrijiri, asistenţă şi îndrumare în sănătatea mintală are,
în acest moment, un aspect mozaicat în multe din ţările Europei şi în Statele
Unite: spitalul, ambulatoriul sau staţionarul de zi există cu legitimitatea
oferită de un secol de „progres“ al cunoaşterii. Transformările recente aduc
însă o nouă serie de servicii, puţin sau deloc medicalizate, cum ar fi sistemul
de locuinţe protejate, centrele de zi sau cluburile, precum şi o paletă
întreagă de servicii inclasificabile conform logicii medicale, dar care sunt
arena de experimentare a unei noi serii de practici discursive, bazate pe
conceptul de revenire (recovery în engleză, tradus intenţionat nu
ca recuperare, care ar invita la o conceptualizare în logică medicală).
Revenirea
nu este deci un concept psihiatric. Revenirea, în accepţiunea celui care
încearcă să delimiteze primul acest concept (Anthony, 1993), este „un proces
profund personal şi unic de schimbare a atitudinilor, valorilor,
trăirilor, scopurilor, abilităţilor şi/sau rolurilor. Revenirea este o
modalitate de a trăi în mod plenar, încrezător şi util chiar şi
cu limitările impuse de boală. Revenirea implică dezvoltarea de sens şi
rost ale vieţii pe măsură ce persoana depăşeşte efectele
catastrofice ale bolii mintale“.
Revenirea,
în concept şi practică, poate sau nu să dobândească semnificaţie pentru establishmentul
psihiatric, dar este cu siguranţă o stea a Nordului pentru cei care dezvoltă
noi servicii şi modalităţi de a sprijini călătoria prin viaţă a persoanelor cu
probleme de sănătate mintală. Şi, cu siguranţă, este un fir director pentru cei
care au probleme de sănătate mintală, aducându-le acestora o înţelegere şi o
încurajare spre o viaţă mai bună, în pofida simptomelor sau a efectelor sociale
ale condiţiei lor. Confruntarea profesioniştilor români cu modalităţi
contemporane de re-design a sistemului de servicii este un prim punct care
problematizează propriul nostru discurs despre ce înseamnă calitatea
îngrijirilor.
Mi-ar plăcea, într-o bună logică postpsihiatrică, să
putem sădi acest concept pe ogoarele minţilor noastre, nu pentru a determina o
furtună şi a creşte nuclee de conflict între populaţia afectată şi profesionişti
sau în interiorul cercurilor profesionale, cum a reuşit să facă antipsihiatria
anilor ’70. Ci pentru a creşte intensitatea vocilor celor atinşi de probleme de
sănătate mintală, până la punctul în care ei vor fi cu adevărat auziţi în ceea
ce înseamnă nevoia lor de sens şi rost în viaţă. Avem nevoie să ne revenim din
acest discurs supramedicalizat, inevitabil paternalist şi reducţionist. În alte
ţări europene (cum veţi vedea în reportajul semnat în pagina 3 de Vlad Mixich),
primatul conceptului de revenire pune bazele unei noi forme de umanităţi,
dialogică şi speranţă. Speranţa fiind, probabil, cel mai ignorat medicament în
psihiatria pe care o practicăm astăzi.
