Tocmai ieșisem dintr-una din clinicile Spiridoniei printr-o ușă care dădea într-un spaţiu extrem de neprietenos. Dindărătul unei mașini parcate, sprijinită de un zid scorojit, o rezidentă mușca nervos dintr-o șaormă. Într-o mână avea șomoiogul de hârtie cu resturi de carne, cartofi prăjiţi și ce-o mai fi pus șaormarul și în cealaltă telefonul inteligent. Stânga ducea mâncarea la gură și dreapta derula story-urile unei reţele sociale. Își așezase băutura energizantă și pachetul de ţigări pe pervazul unei ferestre. 

Tot în drumul către ieșire am întâlnit alţi tineri medici la „masă”. Nu știu cum și-ar numi tabloul Édouard Manet dacă ar trăi astăzi și ar intenţiona să schimbe cadrul rural cu unul urban-spitalicesc. Trioul, pitit după o ambulanţă, din care tocmai ieșise o targă ce transportase o urgenţă dinspre Bacău către Iași, se bucura de gustul covrigilor și al ţigărilor electronice. M-am strecurat pe lângă bariera ce tocmai se ridicase făcând loc unei alte ambulanţe.

Cui îi pasă de sănătate?

Dimineaţa, la seminar, ca să fiu mai concret, în momentul când cursanţii părăseau amfiteatrul, un student îmi adresase o întrebare la care nu știu dacă am ezitat să-i răspund sau îmi era jenă să-i spun ceea ce credeam. „De ce nu le pasă medicilor de sănătate?” Ce răspuns să-i ofer studentului care pesemne că înţelesese din vreme ceea ce majoritatea colegilor săi nu pricep nici la final de carieră și nici măcar după ce trec printr-un episod în care lumea de dincolo li se arată cu asupra de măsură.

Cui îi pasă, realmente, de sănătate? Celui care scrie aceste rânduri nu știu dacă i-a spus cineva în anii de studenţie despre starea de bine, despre prevenţie și, în general, despre virtutea de a fi sănătos la minte și la trup. Mă uitam, deunăzi, la desenele anatomice vechi înrămate, din Muzeul de Istorie a Medicinei. Nu că nu le mai văzusem, dar după ce vorbisem în deschiderea festivalului internaţional de poezie, pe care îl găzduiam, vreme de o oră și ceva, în timp ce stihuitorii își rosteau versurile, am admirat minunatele reprezentări în creion ale vertebrelor și frumuseţea mușchilor trunchiului. 

Cum poţi să preţuiești corpul și creierul dacă vreme de atâţia ani ţi-au fost prezentate în cele mai nefericite ipostaze ale lor? În facultate, precum și în rezidenţiat și, în general, în oricare formă de pregătire medicală continuă, corpul și creierul sunt ţinute departe de cuvintele care le arată frumuseţea și de privirea care le admiră. Imaginarul nu ne este ajutat să-și construiască o poveste senină despre lăuntrul nostru. Din contră, tot ce putem mobiliza, la încercarea de a vizualiza un organ, este un dezgust. O urmare a sumedeniei de informaţii și imagini menite a contura și întări conceptul de boală a acelui mădular. 

Boala ca sursă de expertiză 

Geografia noastră interioară este o sumă de calamităţi și dezastre. Nu ne reprezentăm o regiune a corpului în vreun fel pitoresc, ci, mai ales, ca pe alunecări de teren, incendii ori inundaţii, cu toate pagubele aferente. 

Plonjăm, încă de la începutul studiilor medicale, în săli de disecţii și, în scufundarea aceasta, ni se dirijează privirea înspre epave, trupuri și resturi de trup eșuate și abandonate. Chiar imersaţi în acest mediu, am putea observa miracolul și nu deriva din străfunduri. Ne devine familiar nefirescul, și firescul abia îl putem întrezări. Dintru început tot ce-i bucurie de a fi, îngemănare surprinzătoare între structuri și funcţii decolează, și pe pista noastră mintală aterizează și se instalează o gândire de tip rigor mortis. Cu înţepenirea aceasta nu se poate zbura și admira splendoarea fiinţei, strălucirea existenţei. 

Naturaleţea este baricadată și baricadele cu greu se mai pot îndepărta. Iar de aici, în rândul medicilor, tulburări mintale, cu rate crescute de anxietate și depresie, cu abuz de substanţe și haos în ce privește viaţa privată. 

„Medicii nefericiţi și bolnavi nu pot plasa pacientul pe primul loc”, citeam într-un studiu ce analiza sănătatea mintală și fizică a medicilor din Marea Britanie. Prezenţa bolii definește medicina, și nu sănătatea. De aceea ochii le sunt mai mult îndreptaţi înspre pacienţi decât înspre copii și familie. E atât de vizibilă boala în creierul lor, că nu le mai permite să observe zâmbetul și braţele întinse ale pruncilor. Înainte de a verifica pulsul celui ajuns cu targa în faţa ta, verifică-ţi pulsul tău și vei afla cât mai pulsează viaţa în tine. 

Neglijenţa de sine își are originile în modul în care suntem învăţaţi să privim. S-a scris mult despre cum boala modelează identitatea și, mai nou, se scrie despre cum boala studentului, a medicului, acceptată și afirmată, poate influenţa și contribui la formarea medicală. Boala ca sursă de expertiză, mai bine spus, acesta este mesajul cercetărilor recente.