Vaccinarea este un subiect sensibil și intens dezbătut pe întregul mapamond. Dacă tehnica medicală a realizat progrese importante în ultima perioadă, legile referitoare la vaccinare au rămas în principal aceleași, unele modificări fiind făcute doar cu scopul de a o adapta la realităţile sociale pe care le trăim.

În zilele noastre vaccinarea este voluntară în anumite cazuri, dar în trecut lucrurile nu stăteau deloc la fel. „Regulamentul pentru vaccinaţie și revaccinaţie” din anul 1893 este un document puţin studiat, dar apt să nască o serie de controverse cu privire la oportunitatea aplicării lui.

La art. 1, de exemplu, se menţionează că „vaccinaţia este obligatorie pentru toată populaţiunea”, copilașii fiind vaccinaţi chiar în primul an în care s-au născut, excepţie făcând cei bolnavi, situaţie în care procedura devenea una facultativă.

Cu toate acestea, exista și o situaţie în care vaccinarea devenea obligatorie: „în timpul epidemiei de variolă”. De asemenea, erau supuși acestei proceduri medicale obligatorii elevii care urmau cursurile unei școli publice ori din cadrul „pensioanelor particulare”, cei din seminarii ori stabilimentele de meseriași, cei din mănăstiri ori penitenciare, orfanii care locuiau în institute.

Ce se întâmpla cu persoanele care nu erau vaccinate? După efectuarea procedurii, acestea primeau un bilet doveditor, cei neimunizaţi fiind sancţionaţi prin interzicerea accesului în serviciile publice.

Părinţilor le revenea obligaţia legală de a-i aduce pe cei mici la imunizare la ora, data și locul fixat, lipsa acestora putând fi dovedită doar prin intermediul certificatului legal. De asemenea, în cazul școlarilor, autorităţile își asumau să transporte „vaccinatorul” în școli, operaţiunea fiind astfel simplificată.

Excepţii de la obligativitate

Articolul 9 din amintitul regulament stipulează câteva excepţii: atunci când copilul a fost vaccinat cu succes, atunci când la un copilaș, deși a fost vaccinat trei ani la rând, procedura nu a avut efect, precum și în cazul în care „a zăcut copilul de variola naturală”.

Sistarea vaccinării în cazul unei persoane va fi aplicată în situaţia în care starea de sănătate a acesteia nu o permite, urmând ca procedura să fie reluată la momentul însănătoșirii sale. Logistica vaccinării se organiza cu ajutorul primarului.

Astfel, alesul avea misiunea de a alcătui o listă cu toţi nou-născuţii și de a o transmite medicilor, urmând să fie astfel stabilite zilele și locurile în care se va face imunizarea, coordonatele fiind afișate cu 15 zile înainte de ziua inoculării. Controlul celor vaccinaţi se făcea la opt zile după vaccinare de
medicul vaccinator.

„Actori” implicaţi

Articolul 18 stabilește faptul că „vaccinaţia se va face în urbe de medici de urbe, iar în comunele rurale de medici de plăși, a căror datorie este de a judeca dacă copiii se află în condiţiile cerute spre a fi supuși acestei operaţiuni și a alege pe copiii de la care urmează a se lua limfa vaccinării subsecvente.

Această operaţie se poate face și de subchirurgi ori vaccinatori, numiţi într-adins; copiii vacciniferi nu se vor putea însă alege și vaccina decât de către medici”. Legat de locul fizic al vaccinării, proclamaţia stabilește faptul că se vor efectua două inoculaţii în fiecare braţ, distanţa între ele neputând depăși maxim 4 centimetri, ustensilele fiind igienizate cu un lichid alcoolic.

„După terminarea definitivă a vaccinaţiei în fiecare comună în parte, medicii de urbe sunt datori a comunica primarilor, iar medicii de plăși sau vaccinatorii, medicilor primari de judeţe, rezultatul obţinut, trimiţându-le totodată listele nominale ale vaccinaţilor-revaccinaţilor, alcătuite după model, adeverite de autorităţile administrative locale și însoţite de procese-verbale constatatoare acelei lucrări, precum și lista nominală a copiilor care nu au îndeplinită îndatorirea.”